San Marino ...Un colt de rai «turnat» in piatra dura … (I)

San Marino ...Un colt de rai «turnat» in piatra dura … 

(I)

Dintotdeauna mi-am dorit sa revin in San Marino, in aceasta tara mica de numai 61 kilometri patrati pe care o vazusem candva in tinerete intr-o zi de iulie si care imi placuse mult de tot.

Atunci am pasit intaia oara pe caldaramul incins al cetatii cu setea celui care descopera ceva nou, acum ma simteam un pic altfel: traiam ceva amestecat intre bucuria intensa de a revedea un loc deosebit si dorinta de a ma cufunda incet si treptat in atmosfera linistita cu iz medieval pe care o degaja mica republica…

Si mai era ceva emotionant: cu o zi inainte privisem spre San Marino de la fereastra casei unei prietene dragi de o viata care locuieste in Sant’Arcangelo …la 13 kilometri distanta...

Spre tarisoara cocotata pe munte am plecat cu masina, parcand destul de departe de cetate, undeva pe Via Campo dei Giudei. 

Am urcat pe jos un drum pietros 

cu serpentine,

si care ofera o panorama sublima asupra imprejurimilor

gustand, in acelasi timp, din plin aerul proaspat al acestor locuri. La un moment dat am realizat ca mergeam exact in directia opusa atingerii culmii asa ca am abordat un localnic care ne-a oferit, cu placere, o sumedenie de informatii orientative. Acesta ne-a sfatuit sa mergem incet si sa urmarim cu atentie pentru ca zona lifturilor este ascunsa la prima vedere. Am traversat pe partea opusa si am gasit-o de aceasta data fara probleme. Am luat un lift, apoi un altul si un altul, in total trei pana in cetate. 

Sus cand am iesit din liftul elegant de sticla 

am tresarit usor: recunoscusem vechea parcare unde ne lasase autocarul candva.

Cat de mult se schimbase insa totul! Doar zidul tern al cetatii, un gri monoton, era la fel si parca transmitea ceva din hotararea neclintita a localnicilor de a nu se lasa vreodata cuceriti. Citisem ca Republica San Marino a fost ocupata doar de doua ori si asta pentru foarte scurt timp: in 1503 de catre Cesare Borgia si in 1739 de catre Cardinalul Giulio Alberoni. (Ei, dar cine isi aminteste prestatia lui Orson Welles, alias Cesare Borgia, din filmul “Prince of Foxes”sau a lui Tyrone Power din acelasi film? Film pentru care studiourile Twentieth Century Fox au restaurat fortificatiile din San Marino). 

Chiar si drapelul bicolor, alb-albastru, simplu conturat, rafinat, leganandu-se usor in bataia unei pale de vant, pe care se afla stema cu efigia celor trei turnuri ale republicii, exprima suveranitate. 

A fost interesant sa aflu ca albul drapelului semnifica “albeata” stancilor inalte, pe care este construita cetatea, si ca albastru se identifica cu cerul senin, un cer azuriu care aici, pe Muntele Titano, parca se revarsa, “curge in valuri” pana intalneste coasta adriatica...

Paseam pe un colt de pamant turnat in piatra dura, intr-o republica veche ce dateaza din anul 301 d.Chr. cu o legenda frumoasa de intemeiere, in care nu este vorba de Feti-Frumosi si zane blonde, ci despre un zidar-cioplitor in piatra, originar din Dalmatia, de pe Insula Rab, care s-a refugiat aici, sus, pentru a scapa de persecutiile imparatului Diocletian. Documentele atesta pe aceste locuri prezenta unei comunitati inca din evul mediu. In 1739, in arhiva din San Marino s-a descoperit, intamplator, “Il Placito Feretrano” actul oficial prin care se atesta independenta acestui stat. Un stat micut impartit in noua districte administrative (Castelli) si care este condus de doi Capitani Regenti (numiti astfel, pentru prima data, in anul 1243) care se aleg o data la sase luni. In fiecare an, pe 1 aprilie si pe 1 octombrie, in urma unui Protocol care se respecta intocmai ca in vechime, are loc ceremonia de instalare a acestora ce se desfasoara in centrul istoric. Interesant este faptul ca toti cei care sunt prezenti pe strazi, atunci, poarta costume de epoca. Exista si un Consiliu Mare si General compus din 60 de consilieri, alesi prin vot de catre cetatenii republicii pentru cinci ani si care au atributii legislative, administrative, dar si “contabilicesti” sau diplomatice. 

Si iata-ne la primul obiectiv turistic vizat, Poarta San Francisco.

Ca sa intri in cetate trebuie sa traversezi o trecere de pietoni micuta si atent supravegheata de cei investiti cu ordinea si paza cetatii....dupa cum se vede.

M-am oprit o clipa pe loc si am privit in sus spre arcul cel mare, pentru ca citisem undeva ca poate fi vazuta o inscriptie din secolul al XVII-lea prin care, cei care patrund in cetate sunt rugati sa depuna armele aici: nimeni nu poate patrunde dincolo de poarta cu ganduri razboinice.

Poarta San Francisco este cunoscuta sub mai multe nume: Porta San Francesco, Porto del Lucho sau Porta del Loco; chiar este poarta orasului San Marino, devenita peste secole Poarta Tarii. A fost construita in 1361, dintr-o piatra gri deschis, avand ca scop apararea impotriva armatei lui Malatesta. Poarta a suferit cateva transformari in 1451 si a fost restaurata in totalitate in 1581. 

In sfarsit, iata-ne in cetate; chiar vizavi am descoperit cea mai veche biserica, in stil gotic, de secol XIV purtand acelasi nume, Chiesa e Convento di San Francesco. De fapt este o biserica-muzeu-pinacoteca si este construita din aceeasi piatra dura si gri. Am pasit in interiorul ei incet, nu era multa lume si am descoperit alaturi de un altar de cupru mai multe fresce care decoreaza peretii, sculpturi si diverse obiecte vechi. Ne cufundasem deja in evul mediu...

Am iesit si ne-am continuat drumul. Radeam veseli, era vacanta, soare si urcam pe stradutele inguste

si pline de fleacuri colorate.

Stiam insa ce caut...

Prima oprire a fost la Oficiul de Turism (Ufficio del Turismo, Contrada Omagnano, 20).

Am schimbat cateva cuvinte cu gazdele, am luat o harta si iata-ne mai departe colindand veseli prin San Marino...Uite aici Muzeul Torturii...cum vei pasi in interior vei realiza cruzimea fara margini a calailor de altadata. 

Daca ma gandesc la procedeele si instrumentele de tortura imi vine in cap un alt muzeu, la fel de impresionant, dar ceva mai mare  aflat in "Castelul Contilor" ("Gravensteen") din Gand. 

Dureri si chinuri fara limite, fara mila!

Am ajuns, mai departe, in  Piazzeta Garibaldi cu monumentul lui Garibaldi venerat de locuitorii care i-au oferit sprijin si adapost lui si armatei sale.

Peste tot multa lume, agitatie, voie buna, intrebari si raspunsuri in toate limbile. Chiar si in limba noastra.…Ce ne-a surprins a fost faptul ca eram interpelati adesea in limba rusa. Asta la fel ca si prima oara cand am fost aici; mi-am amintit ca am fost luati, si atunci, drept rusi si ca am fost destul de deranjati, deh, traume istorice?!. De asta data, un moldovean simpatic, de felul lui de langa Chisinau, dupa ce ne-a salutat in limba rusa, apoi in limba romana a incercat sa ne explice ca vrem sau nu vrem trebuie sa acceptam ca noi, romanii, avem o fizionomie asemanatoare rusilor…ca mai toti din est. Asta este! Deci, nu va suparati daca vi se adreseaza cineva in limba rusa sau vreodata veti trai clipe si comentarii similare prin San Marino sau oriunde in Italia…Fizionomia noastra induce limba in care suntem abordati de catre comerciantii locali. Moldoveanul ne-a povestit vrute si nevrute si de pe acasa de la el si din tara adoptiva - ca intre frati ! -, caci aici se aranjase cat de cat…Nu mai scapam de el, trebuia sa ne vedem de drum, iar eu aveam si un alt scop, o dorinta de implinit: era motivul revenirii noastre in San Marino: sa gasesc ceva anume; mai in gluma, mai in serios chiar cautam un obiect special. Ce anume?

La prima vizita imi cumparasem ca amintire o vaza mica de portelan si sidef pe care am pastrat-o ani de-a randul intr-o biblioteca. Din graba, din neatentie vaza a fost lovita, aceasta a cazut si …nu, nu s-a spart complet, am recuperat ce s-a distrus, am lipit-o, dar…nu mai era ca inainte. Asa ca, in acel moment mi-am zis ca vreau sa revin in San Marino si sa-mi cumpar alta noua. Acum venise ceasul, venise momentul sa o inlocuiesc…Am cautat pe toate strazile, 

prin toate magazinele, 

dar doar un singur model am mai gasit din cele inscriptionate cu “Artigianato San Marino”, pe care le cautam. Ce sa fac, am cumparat-o, a costat 9 euro, iar vanzatoare (absolventa de stiinte politice! ) ne-a explicat ca aceste vaze realizate numai aici, manual, de un artist care le executa si le livreaza in cateva magazine locale, sunt pe cale de disparitie. M-am bucurat ca am mai gasit una, am conversat mult si chiar i-am promis ca voi aminti de gentiletea ei in “povestea mea despre San Marino-2015”.

Acestea sunt cele doua vaze care ocupa un loc important in amintirile mele: privindu-le, imi amintesc de cele doua vizite  facute in San Marino. Nu-i asa ca tot prima vaza este mai frumoasa? Adica cea care s-a spart si pe care am lipit-o?...Cea din stanga pozei de mai jos...

Si daca stau sa ma gandesc bine, cand suntem departe de casa, mai intotdeauna simtim nevoia sa cumparam ceva, orice lucru care sa ne aminteasca de un moment intens trait, un lucru care ne-a impresionat, ceva care ne-a placut in mod deosebit. Pentru ca mai tarziu il vei aseza  intr-un colt si privindu-l, uneori, din intamplare, vei simti parfumul clipei magice de altadata...

Abia acum, dupa ce mi-am cumparat vaza de sidef, vizita noastra a inceput cu adevarat si am putut admira si revedea linistiti micuta republica situata pe coasta Marii Adriatice, intre regiunile Emilia Romagna si Marcha. 

O cetate mica cu muzee valoroase, cu palate si monumente, cu statui si parcuri, cu ziduri puternice

si turnuri minunate 

care este este situata la 750 metri altitudine pe Muntele Titano.
Din 2008 centrul istoric din San Marino a devenit monument UNESCO.

Am trecut pe langa Casa di Risparmio si ne-am continuat drumul trecand pe sub arcada din dreapta.

Am ajuns in Piazzeta Titano la Museo di Stato, Muzeul National al Republicii San Marino situat in Palazzo Pergami, pe care il vizitasem deja prima data. Acum voiam sa revedem doar Palazzo Publico. 

Din Piazzeta Titano, pe Via Eugippo, se poate ajunge la Funivia (funicularul modern) 

care ajunge in Borgo Maggiore. 

Am trecut pe langa Cava dei Balestieri sau Groapa Arcasilor 

un spatiu care a aparut  in secolul al XIX –lea, in urma unor excavatii pentru extractia pietrei necesare restaurarii Palatului Public.

Ulterior s-a amenajat si a inceput sa fie utilizat pentru concursurile traditionale de arbaleta sau alte evenimente culturale.

De altfel, concursurile de arbaleta au radacini traditionale adanci in cultura si istoria locuitorilor din San Marino si cea mai importanta manifestare de acest gen, Palio dei Palestieri are loc in fiecare an aici, in Cava dei Balestieri cand isi sarbatoresc patronul statului, Sfantul Marino, la data de 3 septembrie. 

Am continuat plimbarea noastra pe Contrada del Pianello unde l-am “intalnit” pe Bartolomeo Borghesi, 

un numismat foarte cunoscut din San Marino care ne privea “rece”si “teapan” de pe un soclu robust.
In sfarsit, am ajuns si in Piazza della Liberta unde se afla pozitionata central, in zona dintre Palazzo Publico si Parva Domus Comunis ( mot-a-mot ar fi “casuta comunei”) o statuie imensa.

Domus Parva Comunis este o cladire veche, atestata documentar prin anii 1353-1378 si devenita de cativa ani sediul Secretariatului de Stat pentru Afaceri Interne care, evident, nu se viziteaza. 

Am ocolit de cateva ori Statua della Liberta (Statuia Libertatii) realizata din marmura de Carara, ce reprezinta o femeie luptatoare, indreptand mana intotdeauna inainte. Capul sau este acoperit cu o coroana cu trei turnuri, simbolul cetatii San Marino. Statuia a fost realizata de sculptorul Stefano Galetti si a fost donata in 1876 Republicii San Marino de catre contesa Otilia Heyroth din Berlin. Din apropierea ei am aruncat o privire peste ziduri: frumos, sublim, in verde si rosu, acestea sunt cele patru cuvinte prin care as descrie ceea ce am vazut de acolo, de sus. La picioarele statuii se afla si o fantana iar apa este ...potabila!

In dreapta, la umbra, o zona de terase si cafenele foarte cocheta.

Pe latura dreapta (privind spre Palazzo Publico) se afla, chiar in colt, o cladire istorica, Palazzo Mercuri, care a apartinut familiei cu acelasi nume. Cladirea a fost mentionata documentar pentru prima data intre anii 1353-1378. De cativa ani este sediul Secretariatului de Stat pentru Industrie, Artizanat si Comert, precum si al Secretariatului de Stat pentru Munca, Cooperare si Informare.
Palazzo Publico ne-a intampinat cu aceeasi fatada alba, vesnic scaldata in soare, cu trei deschideri mari si cu vechiul turn cu ceas. In mijlocul acesteia se afla doua ferestre mari si un balcon de unde se anunta numele Capitanului Regent ales cu ocazia ceremoniei de investire. 

Privind cu atentie spre coltul cladirii nu se poate sa nu fie remarcata o minunata statuie a fondatorului, Sfantul Marino, iar pe veranda poate fi admirat un bust de marmura sculptat si donat de Giulio Tadolini (in onoarea arhitectului acestei cladiri, Francesco Azzurri)

Cele patru “creste” de pe arcadele fatadei corespund celor patru castele ale familiilor importante precum Visconti sau Montefeltro.

Am intrat in Palazzo Publico, o cladire simpla si rece, cu dimensiuni corespunzatoare statului in care a fost construita intre anii 1884-1894, dupa proiectul arhitectului roman Francesco Azzurri care a tinut cont de preferintele locuitorilor. Lucrarile ultimei restaurari, in urma careia il vedem asa cum ne apare azi, s-au terminat in septembrie 1996, data la care a fost inaugurat. Pastrasem pozele alb-negru facute cu ocazia primei vizite, dinaintea restaurarii, si am constat cateva diferente majore, vizibile in Sala Consiliului Mare si General. Initial ma gandisem ca-mi joaca vreo festa memoria, dar am aflat ca, intr-adevar, s-au schimbat multe intre timp.

Am trecut pe langa garda imbracata intr-o uniforma verde cu rosu

si ne-am apropiat de punctul de vanzare bilete, in fapt o doamna cam grasuta si binevoitoare care ne-a furnizat un card cu acces pentru Palazzo Publico si Castello della Guaita. 

Prima data am zarit stema Republicii San Marino...(va urma)

•