"Strazi intunecate, poduri cenusii deasupra canalelor verzi...In rastimpuri trec gondole. Perechile viseaza in plina zi la vremea cand Dogele se logodea cu Marea. Pe strazile mai largi, vanzatorii si-au expus marfurile pe tarabe de lemn. Femei se opresc si incep tocmelile cu glasuri ingrosate de vant. Apoi privirile se risipesc deodata infiorate: Piazza San Marco."
"Jurnal de vacanta"-Mircea Eliade
Oare Venetia mai are de ascuns vreun obiectiv turistic? Mai exista vreun coltisor in care piciorul turistului patimas sa nu fi calcat? De aceea ma si intreb cum pot relata incursiunile mele in acest oras atat de vizitat, cautat, admirat si iubit de toti turistii? Se mai poate spune ceva nou despre orasul romantic si seducator precum Casanova? Plin de forta si vigoare, asemeni lui Marco Polo in orice “anotimp” al lui Vivaldi?
Cei trei s-au nascut chiar aici, in Republica inaltata din mlastini pe piloni de lemn si care a supravietuit cu infatisarea incremenita in evul medieval. O Republica a intelepciunii, numita pe buna dreptate, “serenissima”, cea senina si in acelasi timp puternica ca un scut, manevrat cu tarie si pricepere de dogi in fata invaziei turcesti. Un oras pe apa... un oras cu “strazi de apa”! Un oras colorat, un amestec de insule (vreo 40), cladiri istorice si piete invadate de turisti, gradini si biserici, poduri de piatra din care victorios iese doar albastrul, in toata gama de nuante, alaturi de un gri indulcit de suflarea fierbinte a soarelui de vara...
...Intotdeauna ma bucur cand alegem sa vizitam tarile din sudul Europei pentru ca, inevitabil, itinerariul ales trece prin Venetia…”orasul crescut din apa”! Asa ii spuneam cand am aflat prima oara de existenta lui. Pe vremea copilariei gasisem in cutia postala o vedere; venise dintr-un oras “inundat” Asta pentru ca nu prea intelegeam pe atunci cum e cu apa ce inconjura cladirile: era prea multa chiar si pentru imaginatia mea. Cum adica ? Peste tot doar apa? Fara strazi, masini, autobuze?, Doar barcute si vaporase? Si nu se degradeaza cladirile? Mi se parea fascinant si mi-am propus sa ajung acolo…Cand? Nu conta prea mult pe atunci...
Asa ca...am strabatut, acum, la mare distanta de anii copilariei, cei 1204 kilometri intr-o singura zi. Am ales sa mergem, de acasa, prin Serbia, Croatia si Slovenia. Un drum relaxant, un drum pe care l-am facut dus-intors de vreo 8 ori si care debuteaza spectaculos, dupa Portile de Fier, de indata ce am trecut in Sebia cu 22 de tunele. Sunt minunate! Am avut astfel ocazia sa admiram si chipul “Dacului” de pe malul romanesc.
Taxele de autostrada nu sunt mari: vreo cativa euro prin Serbia, apoi vreo 17-18 euro prin Croatia si vigneta pentru Slovenia, neaparat de cumparat pentru ca aici nu poti scapa de controlul electronic; va asigur, un prieten francez care a venit intr-o vara la noi si a uitat s-o plateasca, a patit-o: a platit o amenda de 100 EUR. Asa ca mai bine este de cumparat vigneta de 15 euro…
Peisajul este uneori anost, drumul pe autostrada este plictisitor, un pic cam dezolant insa orice gand urat dispare stiind ca seara vom "dormi pe apa".
Cazarile in Venetia au preturi destul de piperate, nu mai vorbesc de parcari. Ca sa optimizam pretul si sa ne deplasam cu mijloacele de transport locale, si specifice Venetiei, am considerat ca este mai bine si mai comod sa lasam masina intr-o parcare; deci, pe scurt, intotdeauna am ales cazarea in Marghera, chiar langa autostrada, in mobile home la “Jolly Ville”.
Nu am fost deceptionati: casuta este micuta, dar draguta, a avut frigider pana in 2015 (acum a fost retras din camera), exista aparat de aer conditionat care functioneaza excelent, o incapere de baie cu cabina cu dus, are bancute de lemn si mese in fata, iar masina este parcata chiar langa casuta.
“Jolly Ville” este un loc popular, cu multi tineri, dar veti fi surprinsi sa vedeti cate masini de marca sunt parcate langa casute; casute chiar foarte cochete, unele, cu masa in pridvor si floricele, cu bucatarie…Nu mai vorbesc de uluitoarea piscina, curata si foarte animata, unde se poate inota si pana la ora 23h00
sau de sala de aparate si forta, pentru cei care doresc sa fie in forma chiar si in concediu; exista chiar si un mini-market. Ambientul este foarte agreabil si, pot adauga, ca mult personal este ...romanesc.
Ne-a convenit si - noul - pret de 36 euro, foarte bun, e adevarat ca atunci cand avea si frigider in dotare pretul era de 42 euro. Camera noastra a fost pentru 2 persoane, exista si un al treilea pat care se strange sus in timpul zilei.
De aici, cei 17 kilometri care despart Marghera de Venetia se pot parcurge cu un bus, ce deserveste locatia sau cu transportul local pentru care exista o statie aflata undeva la 100 de metri de la iesire.
Am preferat sa luam autocarul de la “Jolly Ville”care, mai nou, te lasa intr-o statie de monorai de unde, cu 2 euro pentru acest tronchetto, ajungi usor in Piazzale Roma; seara, fara emotii si probleme, ne-am intors tot cu acelasi bus; 3 euro a fost biletul pana in Venetia.
Foarte aproape de Piazzale Roma se gaseste Biserica San Nicolo da Tolentino, biserică construita in 1591 dupa proiectul lui Vicenzo Scamozzi. Este un edificiu cu proportii generoase, inspirat din stilul sobru al lui Andrea Palladio. Fatada cu un portal corintic si opt coloane solide, care aminteste mai degraba de stilul arhitectonic al tempului grecesc, a fost realizata abia un secol mai tarziu, gratie unei donatii generoase. In interior se afla lucrarea “Bunavestire”a lui Jacopo Palma il Giovane.
Un timp, o parte a acestei biserici a slujit drept cazarma militara, dar astazi este sediul Universitatii de Arhitectura din Venetia.
Sau, macar o data, sa ajungi acolo vara. Categoric ca si perioadele din timpul Carnavalului sau al Festivalului de Film sunt doua ocazii bune, dar...mie imi place soarele, apa este aproape iar caldura este suportata mai usor.
Venetia este un oras de poveste, aparte, insa in Europa sentimentul acesta de "unicitate" l-am mai trait, de cateva ori, si la Bruges, Annecy sau in cateva orasele olandeze..
Asadar, am plecat ca punct de start din Piazzale Roma si, repede-repede, ne-am trezit aruncati intr-o mare de oameni: turisti si localnici fiecare urmarindu-si traseul: unii sa se distreze altii sa-si castige existenta.
Am patruns, zambitori si degajati, pe stradutele inguste unde zeci de tarabe au expuse fel si fel de suveniruri. Am trecut prin zone cu paviment de piatra, uneori si de lemn, am facut sa fie o mica aventura ca sa ajungem in Piata San Marco. Ce ar fi Venetia fara Piata San Marco? Pai, cam ce-ar fi omul fara inima...sau, ca turist: Piata San Marco este pentru Venezia cam ce este Place de la Concorde pentru Paris, Plaza Mayor pentru Madrid, Trafalgar Square pentru Londra, Praca do Commercio pentru Lisabona...
Am venit din partea opusa Bazilicii San Marco si, inainte de a ma apropia de faimosii porumbei, am stat o clipa si-am privit. Totul parea o carte postala: in fata se vedea biserica cu domurile sale bizantine, strajuita de vigurosul si robustul Turn Il Campanile,
iar dupa, imediat, se zarea Palatul Dogilor, Il Palazzo Ducale. Am continuat sa mergem si usor-usor s-a conturat intregul patrat de cladiri cunoscute de toti (macar din filme !).
Eram imbracati corespunzator, aveam pregatita si o esarfa sa-mi acopar umerii, doar imi doream sa intru in Basilica San Marco iar italienii tin sa respecti regulile bisericesti, altfel iti mai trebuie un euro pentru a "face rost" de o panza!
Dupa o coada de, cam, 30 de minute am reusit sa intram. Opulenta si grandoarea bisericii, construita in stil bizantin, i-a atras si numele de Biserica de Aur, Chiesa d'Oro. Pornita initial ca o capela modesta a Dogilor in scopul de a adaposti moastele, furate din Alexandria, ale Sfantului Marcu - patronul spiritual al Venetiei - basilica a suferit in timp numeroase transformari arhitecturale. Din anul 1807 a devenit, de altfel, catedrala Venetiei, pozitie ocupata pana atunci de Biserica San Pietro di Castello.
Biserica este ornamentata generos, poti petrece aici ore si ore, e arta pura, iar mozaicurile aurite din galerii sunt splendide. Moastele Sfantului Marcu ar fi adapostite (desi, se zice, ca sunt disparute totusi in incendiul din 976) in spatele altarului de aur. Acest altar, numit si Pala d'Oro, incrustat cu mii de perle si pietre pretioase, a fost finalizat in 1342.
Trebuie sa amintesc si de cei patru cai de bronz, adusi de la Constantinopole pe la 1204, luati mai apoi de Napoleon si restituiti Italiei dupa 18 ani. De fapt, ceea ce vedem, reprezinta copiile originalelor puse la adapost de coroziune sau aer sarat si bine pastrate in Galleria Marciano.
Aici nu am putut filma sau fotografia nimic, in interior totul este interzis...
Am iesit, din nou, in Piata San Marco si ne-am asezat pe niste banci de piatra langa doi tineri unguri cu care am schimbat cateva cuvinte de politete in timp ce hraneam un porumbel delicat si bland, curajos nevoie mare.
Pe Palazzo Ducale l-am vizitat cu multi ani in urma, cu ocazia primei vizite. Atunci am beneficiat de doi ghizi excelenti, locali, o prietena italianca, pe care am revazut-o cu mare dragoste, in 2015, acasa la ea in Santarcangelo, si fratele ei, arhitect de profesie. Impreuna ne-au dat, poate, prea multe informatii "arhitecturale" de genul "efect de apa", "coloanele deformate" precum cele grecesti, ca privite in conjuctie cu apa sa pare zvelte ...Ne-a luat mult timp atunci, vreo cateva ore, ca sa strabatem camerele de consiliu bogat decorate cu picturi de valoare. Acum insa, nu aveam la dispozitie decat o zi pentru Venetia.
Doar l-am privit admirativ, pentru ca nici nu se putea altfel: nu puteam ignora cei 1000 de ani in care Venetia a fost condusa din acest palat roz, cu coloane albe.
Pe langa rol de resedinta a dogilor Venetiei aici a fost, pe rand, si sediul politiei secrete, Curtii de Justitie si chiar inchisoare municipala. Este o cladire interesanta, cu un aer de sobrietate pronuntat desi exteriorul este plin de ornamente si elemente decorative speciale. Ca un amanunt, aici a fost inchis, pe vremuri, si Casanova, dar a reusit sa evadeze.
Din Piata San Marco am luat-o la stanga pe Riva degli Schiavoni si, de indata ce am pasit peste primul pod, tot privind mereu spre stanga, a aparut, in incinta Palatului Dogilor, faimoasa Ponte dei Sospiri sau Puntea Suspinelor; legenda ei neagra, bine cunoscuta, atrage de la fiecare cate o fotografie.
Am continuat itinerariul colindand intreaga zi, pentru ca in a doua urma sa mergem pe Insula Burano.
Ne-am afundat si in districtul Castello, citisem despre minunatele sale gradini; in Giardini Pubblici ne astepta voios nevoie mare chiar...Garibaldi, si nu am putut sa il refuz asa ca am facut o poza impreuna. Pai, leul acela de piatra de la picioarele lui ce ar fi zis daca nu il bagam in seama?
Gradinile din Castello sunt o adevarata oaza de flori, verdeata, leandri uriasi, creata la comanda lui Napoleon. Aici ne-am tras sufletul stand, pe o banca, la racoare si umbra pret de o ora si abia pe urma, inviorati, ne-am continuat plimbarea noastra mergand drept pe Via Giuseppe Garibaldi, cea mai lunga strada din zona muncitoreasca a Venetiei. A fost o experienta interesanta...Aici se vede clar cat de greu este sa locuiesti in Venetia, unde locurile de munca sunt legate de turism si mai ales de cel sezonier... si de ce aleg cei tineri sa plece in alta parte...
Am mers o bucata buna in partea "continentala" si a fost minunat sa studiez cu atentie curtile mici si acareturile oamenilor.
Noua ni se pareau simpatice, rupte cu adevarat din Lilliputul lui Jonathan Swift, dar...pe bucatica aceea mica de uscat se afla si locul de joaca si o mica gradinuta cu flori si locul de ridicat gunoiul...Si am simtit gustul amar al celor care privesc turistii mai intai cu speranta, apoi, cateodata, cu crunta dezamagire: "nu am vandut aproape nimic azi". Viata lor e legata de anotimpuri si de fluxul de turisti, de darea de mana a celor veniti sa admire sau sa se distreze.
Asa ca...am strabatut, acum, la mare distanta de anii copilariei, cei 1204 kilometri intr-o singura zi. Am ales sa mergem, de acasa, prin Serbia, Croatia si Slovenia. Un drum relaxant, un drum pe care l-am facut dus-intors de vreo 8 ori si care debuteaza spectaculos, dupa Portile de Fier, de indata ce am trecut in Sebia cu 22 de tunele. Sunt minunate! Am avut astfel ocazia sa admiram si chipul “Dacului” de pe malul romanesc.
Taxele de autostrada nu sunt mari: vreo cativa euro prin Serbia, apoi vreo 17-18 euro prin Croatia si vigneta pentru Slovenia, neaparat de cumparat pentru ca aici nu poti scapa de controlul electronic; va asigur, un prieten francez care a venit intr-o vara la noi si a uitat s-o plateasca, a patit-o: a platit o amenda de 100 EUR. Asa ca mai bine este de cumparat vigneta de 15 euro…
Peisajul este uneori anost, drumul pe autostrada este plictisitor, un pic cam dezolant insa orice gand urat dispare stiind ca seara vom "dormi pe apa".
Cazarile in Venetia au preturi destul de piperate, nu mai vorbesc de parcari. Ca sa optimizam pretul si sa ne deplasam cu mijloacele de transport locale, si specifice Venetiei, am considerat ca este mai bine si mai comod sa lasam masina intr-o parcare; deci, pe scurt, intotdeauna am ales cazarea in Marghera, chiar langa autostrada, in mobile home la “Jolly Ville”.
De aici, cei 17 kilometri care despart Marghera de Venetia se pot parcurge cu un bus, ce deserveste locatia sau cu transportul local pentru care exista o statie aflata undeva la 100 de metri de la iesire.
Am preferat sa luam autocarul de la “Jolly Ville”care, mai nou, te lasa intr-o statie de monorai de unde, cu 2 euro pentru acest tronchetto, ajungi usor in Piazzale Roma; seara, fara emotii si probleme, ne-am intors tot cu acelasi bus; 3 euro a fost biletul pana in Venetia.
Foarte aproape de Piazzale Roma se gaseste Biserica San Nicolo da Tolentino, biserică construita in 1591 dupa proiectul lui Vicenzo Scamozzi. Este un edificiu cu proportii generoase, inspirat din stilul sobru al lui Andrea Palladio. Fatada cu un portal corintic si opt coloane solide, care aminteste mai degraba de stilul arhitectonic al tempului grecesc, a fost realizata abia un secol mai tarziu, gratie unei donatii generoase. In interior se afla lucrarea “Bunavestire”a lui Jacopo Palma il Giovane.
Un timp, o parte a acestei biserici a slujit drept cazarma militara, dar astazi este sediul Universitatii de Arhitectura din Venetia.
Am intrat din pura curiozitate, mai ales ca aflasem, candva, de la prietenii italieni din bransa, ca diploma eliberata aici atarna "greu", chiar mai "greu" decat cea a Facultatii de Arhitectura din Roma.
Tot timpul cat am parcurs distanta pana in oras rememorasem obiectivele turistice pe care ne propusesem sa le vedem. Era cald, soare, toate conditiile pentru un sejur minunat. Din punctul meu de vedere, care am vizitat Venetia doar vara, consider ca acesta este anotimpul perfect pentru a fi aici si, desi orice agentie de turism sfatuieste turistii, din cauza aglomeratiei, sa viziteze orasul dogilor oricand, numai vara nu, am taria sa-mi sustin parerea ca VARA este anotimpul sa vezi Venetia in lumina ei cea mai buna.
Venetia este un oras de poveste, aparte, insa in Europa sentimentul acesta de "unicitate" l-am mai trait, de cateva ori, si la Bruges, Annecy sau in cateva orasele olandeze..
Asadar, am plecat ca punct de start din Piazzale Roma si, repede-repede, ne-am trezit aruncati intr-o mare de oameni: turisti si localnici fiecare urmarindu-si traseul: unii sa se distreze altii sa-si castige existenta.
Eram imbracati corespunzator, aveam pregatita si o esarfa sa-mi acopar umerii, doar imi doream sa intru in Basilica San Marco iar italienii tin sa respecti regulile bisericesti, altfel iti mai trebuie un euro pentru a "face rost" de o panza!
Biserica este ornamentata generos, poti petrece aici ore si ore, e arta pura, iar mozaicurile aurite din galerii sunt splendide. Moastele Sfantului Marcu ar fi adapostite (desi, se zice, ca sunt disparute totusi in incendiul din 976) in spatele altarului de aur. Acest altar, numit si Pala d'Oro, incrustat cu mii de perle si pietre pretioase, a fost finalizat in 1342.
Trebuie sa amintesc si de cei patru cai de bronz, adusi de la Constantinopole pe la 1204, luati mai apoi de Napoleon si restituiti Italiei dupa 18 ani. De fapt, ceea ce vedem, reprezinta copiile originalelor puse la adapost de coroziune sau aer sarat si bine pastrate in Galleria Marciano.
Aici nu am putut filma sau fotografia nimic, in interior totul este interzis...
Doar l-am privit admirativ, pentru ca nici nu se putea altfel: nu puteam ignora cei 1000 de ani in care Venetia a fost condusa din acest palat roz, cu coloane albe.
Din Piata San Marco am luat-o la stanga pe Riva degli Schiavoni si, de indata ce am pasit peste primul pod, tot privind mereu spre stanga, a aparut, in incinta Palatului Dogilor, faimoasa Ponte dei Sospiri sau Puntea Suspinelor; legenda ei neagra, bine cunoscuta, atrage de la fiecare cate o fotografie.
Am mers o bucata buna in partea "continentala" si a fost minunat sa studiez cu atentie curtile mici si acareturile oamenilor.
Pe drum am intrat in Biserica dei Santi Giovanni e Paolo foarte cunoscuta in Venetia si sub numele de San Zanipolo; e un punct de retinut, aici fiind inmormantati 25 de dogi. Chiar se mai numeste "Biserica dogilor"sau "Panteonul dogilor". Foarte deosebita!
Am cautat apoi un loc mai linistit sa mancam. Nu inainte a a admira tarabele cu fructe si legume proaspete dintr-o piata volanta.
Preturile sunt mari peste tot daca avem in vedere ca totul se aduce de departe. Doar pestele este la indemana, dar si acesta, gatit " a la fantasia", este scump. Insa ceva-ceva trebuia sa mancam. In prima zi nu ne-am rasfatat, adica am luat o adevarata pizza italiana cu blat subtire si crocant si cu un pahar de ombra, vin in dialectul venetian. Ne-a costat 28 euro.
Abia a doua zi, cand am mancat chiar in zona turistica, am ales ceva deosebit, un pastrav venetian cu sos special, un fel de pesto care continea pe langa usturoi, oregano, ulei de masline si otet, mult patrunjel tocat ce ii conferea o aroma de prospetime primavaratica.
Si tot atunci am aflat care este echivalentul tapas-ului spaniol; sunt niste gustari delicioase, numite cichetti, facute mai ales din peste marinat, cu putine legume prajite puse pe o bucatica de paine ca o chifla....Astfel ziua s-a scurs incet, stiam ca maine vom relua mult din traseul deja parcurs...
Asa ca, a doua zi ne-am indreptat direct spre Ponte di Rialto,
celebrul pod construit din piatra de Istria si care dateaza de la 1588. Odata ajuns aici, nu poti sa nu te opresti sa intri macar in doua-trei magazine din lungul sir, aranjate de o parte si de alta. Gasesti in ele tot felul de lucruri si suveniruri, tot privind si cautand timpul trece astfel repede-repede in asteptarea plimbarii pe Canal Grande.
Pentru ca nici nu poate fi vorba sa fii la Venetia si sa nu te plimbi pe apa: fie alegi gondola, fie preferi un vaporetto sau un alt gen de "taxi", e ceva obligatoriu. Nu simti seductia Venetiei daca te multumesti doar cu incursiunea pe uscat.
Cladirile vazute de pe apa sunt mult mai atractive si poti sa le studiezi din mai multe unghiuri. Noi ne-am imbarcat la statia de langa Ponte di Rialto si am facut o cursa dus-intors pana la Insula Lido: superb, magnific, formidabil...Pe Insula Lido am coborat, am avut o tentativa de vizitare a insulei, dar am preferat sa ne respectam programul stabilit; merita de intrat in Sacraro Militare di Venezia, o cripta-altar impresionanta, dupa cum se vede, cu doua intrari principale, a carei constructie a inceput in 1925 sub conducerea arhitectului Josph Torres si a durat aproape doua decenii, adica pana in 1942, cand a fost pusa statuia Madonei pe cupola centrala. In cripta sunt depuse ramasitele mai multor militari care provin din cimitire dezafectate din: Venetia, Chioggia, Battaglia, Mestre si din alte cimitire de razboi din Grecia, Albania si ex-Iugoslavia.
Explicatiile primite de la ghid in timpul croazierei pe Grand Canale au fost foarte amanuntite, prea amanuntite. Daca timpul ne-ar fi fost aliat, ar fi trebuit sa mergem din nou pe uscat si sa studiem fiecare cladire prezentata.
Mi-a facut placere sa privesc si sa admir o serie de cladiri care mi se pareau cunoscute: vazand atatea filme, e si normal, chiar traiam senzatiile, doar ca James Bond alias Daniel Craig isi finalizase misiunea. Pe una din parti am admirat: Ca' Loredan si Ca' Farsetti (cele doua constituie Primaria Venetiei); si cat de frumos se aliniau palatele pe malul apei, Palazzo Barziza, Ca' Grimani, Palazzo Pisani Moretta sau Ca' Foscari...Fiecare are istoria lui...cu proprietarii celebri de odinioara.
Dupa plimbarea pe canal am pornit din nou pe jos, la intamplare sau urmand indicatoarele si ceea ce ne dicta instinctul...
E minunat sa te pierzi pe stradutele mici, sa simti peretii apropiati ai cladirilor vechi; si cand te astepti mai putin, de sub un mic podulet, sa apara o gondola. Interesanta ambarcatiune, dar mai ales practica. Am aflat, din intamplare, si un loc al lor, un mic debarcader...
Au mai ramas putine la Venetia...Se pare ca doar 500 din cele cateva mii care existau candva. Dar si populatia s-a diminuat, asa ca nu e de mirare ca acest tip de job estival, agreat de turisti, sa-l vedem tot mai rar practicat...cine stie?
La intoarcere am vizitat Basilica Santa Maria Gloriosa dei Frari, un alt asezamant religios, al doilea ca importanta dupa Basilica San Marco.
Este o biserica franciscana, dar insa una atipica, opulenta, in contradictie cu modestia acestor calugari, care adaposteste lucrari valoroase ale Renasterii.
Se gaseste aici, intr-un cavou sub forma de piramida, inima lui Antonio Canova si mormantul lui Titian. Dupa ce am iesit, ne-am indreptat un pic si spre zona comerciala.
Imi doream mult un pandantiv si o pereche de cercei din cristal de Murano, nu ceva sofisticat, ceva simplu, de purtat zi de zi. Oricum sunt multe magazine si va asigur (ulterior vizitei la Burano, nu si Murano) ca sunt mai ieftine in Venetia decat pe oricare dintre insule.
Pana acolo insa, mi-a facut cu ochiul un Pinocchio simpatic alaturi de care am citit un mesaj adresat turistilor, un indemn scris pe un carton alb, de a cumpara ceea ce vedem in vitrina intrucat marfurile expuse sunt italiene, not chinese. Da, pentru ca in rest totul e "autentic chinezesc"...
M-am hotarat cu greu la ce voiam eu, nu pentru ca ar fi fost scump ci pentru ca sunt o varietate larga de modele, marimi si culori, dar am ales ceva care sa-mi aminteasca de culoarea apei la Venetia: gri intens cu sclipiri albastre...
Si pentru ca timpul ne-a permis am facut o scurta incursiune si in Scuola Grande di San Rocco, doar in Salla Grande, Sala Mare pentru lucrarile lui Tintoretto "Vestirea " si "Fuga din Egipt"...
A fost ultimul obiectiv turistic vizitat...dar ne vom intoarce, in special pentru Muzeul Peggy Guggenheim...In definitiv, daca vedem chiar totul-totul o data, mai simtim vreun imbold sa ne intoarcem? De ce am face asta? Asa am procedat intotdeauna: am ales doar cateva obiective turistice sa le vizitam si asta ne-a permis sa savuram intens placerea de a le vedea...Si de fiecare data am lasat cate ceva anume de vizitat pentru altadata si asa am ajuns la Venetia de cateva ori...si vom mai reveni!
...Venetia nu poate fi descrisa usor, Venetia este orasul in care mergi ca sa traiesti...sa te "imbeti" cu apa si arta...in care te cufunzi sau te pierzi in magia Carnavalului...Venetia este romantica, seducatoare, te fura si te captiveaza...te face sa te intorci iar si iar: podulete cochete, aglomeratie, suveniruri, muzica, porumbei...Venetia este "simfonia magiei pe note acvatice"!
Asa ca, a doua zi ne-am indreptat direct spre Ponte di Rialto,
La intoarcere am vizitat Basilica Santa Maria Gloriosa dei Frari, un alt asezamant religios, al doilea ca importanta dupa Basilica San Marco.
M-am hotarat cu greu la ce voiam eu, nu pentru ca ar fi fost scump ci pentru ca sunt o varietate larga de modele, marimi si culori, dar am ales ceva care sa-mi aminteasca de culoarea apei la Venetia: gri intens cu sclipiri albastre...
Si pentru ca timpul ne-a permis am facut o scurta incursiune si in Scuola Grande di San Rocco, doar in Salla Grande, Sala Mare pentru lucrarile lui Tintoretto "Vestirea " si "Fuga din Egipt"...
...Venetia nu poate fi descrisa usor, Venetia este orasul in care mergi ca sa traiesti...sa te "imbeti" cu apa si arta...in care te cufunzi sau te pierzi in magia Carnavalului...Venetia este romantica, seducatoare, te fura si te captiveaza...te face sa te intorci iar si iar: podulete cochete, aglomeratie, suveniruri, muzica, porumbei...Venetia este "simfonia magiei pe note acvatice"!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu