Burano..."Curcubeul" de pe insula dantelei

Burano..."Curcubeul" de pe insula dantelei

Stiam ca Laguna venetiana este foarte frumoasa drept pentru care am ales sa vizitam Burano, cea mai apropiata insula de Venetia, mai ales ca ne oprisem o zi, dintr-un traseu mai lung, ca sa respiram "un pic": destinatia noastra finala fiind atunci vestul continentului.

Mai intai am traversat Piata San Marco si am depasit Ponte dei Sospiri; vaporasul l-am luat de la LN Fondamente Nove (sau Nuove), un terminal pentru vaporetto care leaga Venetia de insulele Lagunei (Murano, Burano, Torcello), chei situat foarte aproape de districtele Cannareggio si Costello.
De ce este interesant acest loc, malul acesta cu deschiderea larga la apa, unde asteptam sa plecam spre Burano? Cand era vorba doar de o simpla cursa? Pai, nu e tocmai asa! Se pare ca pe aici, pe undeva, la locul de imbarcare pentru Insula Burano, exista o placuta care precizeaza unde a fost situata casa pictorului Titian pe vremea in care a locuit la Venetia (intre anii 1531-1576). O vom cauta data viitoare cand o sa vizitam Murano.

Biletul a costat 7 euro (un drum/persoana), deci 28 euro pentru amandoi.

Ne-am indepartat usor si lin de Venetia, valurile, lovindu-se regulat, se spargeau parca fumegande de coca de lemn a vaporasului nostru. Dintr-o data tarmul a disparut...
Am parcurs cei 8 kilometri in aproximativ 45 de minute. Vremea era superba, de fapt intotdeauna cand am fost la Venetia am prins zile insorite si nu-mi amintesc ca ploaia sa ne fi udat vreodata pe-aici.

Ne-am asezat pe un bord al vasului urmarind relaxati siajul gros de spuma lasat in spate de elice.

Priveam fermecati spre marea de apa ce ne inconjura din toate partile: apa era colorata, atunci intr-o nuanta stinsa de gri, mai degraba decat de albastru. Asa ca, nici nu am simtit cand am ajuns. Hotarasem sa ramanem pe insula doar cateva ore pentru ca ne tenta si o ultima raita prin Venetia.
Insula Burano este alcatuita din cinci asezari unite intre ele prin poduri: San Martino Destro, San Martino Sinistro, San Mauro, Giucecca si Terranova. Se pare ca numele insulei provine dintr-o denumire mai veche "Porta Boreana", a carei semnificatie este “ușa cea mai de nord a orașului". Primele case inaltate aici au fost destul de saracacioase, in fapt cu o singura incapere ce avea peretii construiti din nuiele impletite tencuite, mai apoi, cu noroi. Oare vor fi semanat cu casele vechi de altadata de pe la noi, facute din chirpici?

O alta legenda considera ca numele insulei se datoreaza unei familii, Buriana. Mie imi place insa mai mult prima varianta.
In vremea Republicii Venetia, populatia insulei Burano numara vreo 8000 locuitori. Marea majoritate avea ca sursa de venit pescuitul si agricultura. Mai tarziu, cand "mestesugul" dantelei a devenit o preocupare importanta, traiul localnicilor s-a imbunatatit usor...

Abia dupa anii '50, cand s-a introdus iluminatul public si incalzirea in case, lucrurile s-au schimbat intr-adevar in bine. Azi, de indata ce ajungi pe insula, surpriza este fantastica: te asteapta o explozie de culoare de parca te-ai afla in fata unui album cu desene colorate.

Sunt atat de diferite aceste casute dragalase si, totusi, atat de asemanatoare ca arhitectura.

Toate sunt colorate asemeni unui curcubeu. Nuantele sunt foarte tari si combinatiile indraznete, dar culorile sunt stabilite de Primarie,

in sensul ca va trebui sa accepti culoarea impusa, nu poti s-o alegi de unul singur, Poate ca in asta rezida si farmecul insulei: culorile sunt atent "aranjate" ca intr-un tablou pastelat care-ti absoarbe privirile,

priviri care pana la urma se opresc involuntar si pe sarmele cu rufe intinse (mai putin colorate). Cred ca este o moda in a-ti intinde rufele in vazul tuturor, de vreme ce le-am vazut peste tot. Nu este ceva de rau, este doar o remarca si face parte din farmecul locului.

In general casele au doua sau trei etaje, dar ceea ce frapeaza este tot acest “razboi al culorilor”: o casa este rosu-albastru, o alta verde-roz…Culorile nu se repeta, dimpotriva sunt mereu altele si altele.
Iar uneori casele au si...o terasa cu gratar. La etaj? Da, exotic, nu-i asa? Ca si aceasta terasa situata la ultimul etaj, pe casa de mai jos.

Proprietarul a invaluit gratarul, care in mod normal sta in curte intr-o pozitie retrasa, cu un gard viu din plante aranjate cu mult bun gust de cealalta parte a peretelui de sticla.
Peste tot ne simteam participanti la un "carnaval al cladirilor": toate par costumate si asteapta turistii fascinati de culori sa vina aici si sa le admire.

Ne-am continuat plimbarea si ne-am indreptat spre zona centrala, spre Piazza Baldassare Galuppi, dupa ce mai intai am trecut pe langa magazinele de dantela 

si am depasit terasele pline cu turisti foarte zgomotosi.

Mestesugul dantelei i-a adus, de fapt, si numele de “Insula dantelei”; fine si rafinate, trebuie avut insa grija sa distingi manufactura italiana de importurile chinezesti. Exista chiar si fosta scoala “Scuola dei Merletti” ce gazduieste azi Muzeul  Dantelei asa cum apare scris pe fatada cladirii.

Aceasta scoala, intemeiata in anul 1872 de catre contesa Andriana Marcello in Palatul Guido Podesta, fiind sprijinita in acest demers de chiar Regina Margherita di Savoia, a urmarit relansarea productiei de dantela pe vremea unei puternice crize economice cand veniturile obtinute din pescuit erau mici si insuficiente pentru intretinerea familiei. Ei, vedeti, aici localnicii au gasit un proiect deosebit- sustinut in timp si de fiul contesei, iar astazi chiar de nepot prin intermediul fundatiei ce poarta numele faimoasei bunici- o arta care a avut succes o perioada, desi din nou mestesugul a intrat pe o curba de declin: se producea dantela mai ieftina pe uscat, pe continent; poate si generatiile din timpurile mai noi nu au mai apreciat, o vreme, aceasta migaloasa indeletnicire, preferand sa guste din aerul modernist “vandut” cu brio de o societate consumerista.

Asa ca in 1973 “Scuola dei Merletti” a fost inchisa dar ulterior s-a redeschis, in 1995, tocmai pentru a prezenta informatii despre aceasta minunata meserie.

Bineinteles ca mai exista persoane pricepute care inca lucreaza acea dantela fina si delicata dupa tipicul vechi, desi si azi putini o apreciaza; o mare concurenta este, bineinteles, ieftina dantela “Burano-chinezeasca”. Mai sta tot turistul sa faca diferenta intre cele doua tipuri? Putini reusesc, in rest, ne multumim sa admiram, sa vizitam si...cativa, sa apreciem acest dar magnific dat de mana omului.

Am intrat in cateva magazine ca sa-mi satisfac curiozitatea. Verdictul? Sunt minunate! Ceva asemanator am mai vazut in muzeele din Elvetia la Castelul Valangine (Neuchatel), Bruges si Bruxelles, dar aici acest mestesug este ridicat la rang de arta.

Ne-am continuat drumul admirand canalele mici

pe care casutele se randuiesc precum bancile intr-o clasa, frumos, cu gust, placut ochilor.

Am remarcat ca preturile sunt cam piperate comparativ cu cele din Venetia; o umbrela crosetata costa aici 21 euro in timp ce in Venetia doar 15 euro, o clema de par 5 euro...si asa mai departe.

Gasiti toate fleacurile, dar dantelele sunt speciale: spumoase si foarte fine.

Plimbandu-ne pe langa terasele pline ochi de turisti, tocmai cand soarele era chiar sus pe cer, ne-am reintors in centru, in Piata Baldassare Galuppi, o piata destul de mare. Aici se pot admira o statuie cu bustul compozitorului nascut pe insula si al carui nume il poarta, dar si o fantana, din pacate secata in zilele noastre.

Am dat ocol, inca o data, acestei piete si am privit-o din toate unghiurile;

Biserica San Martino era chiar in fata noastra si parca ne astepta: este si singura care a rezistat din toate cele cinci care s-au construit candva pe insula. Turnul inclinat, inalt de 53 de metri, dateaza din secolul al XVI-lea.

Biserica este inchisa intre anumite ore, pe la pranz, cred intre 12h00-15h00, asa ca am asteptat cam 40 de minute sa se deschida.

Intrarea nu se face direct de afara, asa cum suntem de regula obisnuiti, ci printr-o mica usa laterala ajungandu-se la Capela Sfanta Barbara.

Interiorul ne-a surprins, nu ne-am asteptat la o deschidere atat de larga si de generos decorata, cu un altar sprijinit pe zece coloane de marmura alba.

Piesa de “rezistenta” este opera lui Giambattista Tiepolo, un Isus rastignit (1725).

La iesire se afla o statuie a Papei Ioan al II-lea, amplasata in anul 2005.

Odata ce ne-am satisfacut si aceasta curiozitate, am profitat de timpul ramas la dispozitie pana la ora plecarii de pe insula si am pornit incet pe strazile micute, descoperind ce culori sunt prezente mai mult, cum sunt gospodariile insularilor, cu ce se delecteaza turistii...

Trei ore sunt suficiente ca sa vezi ce poate oferi Burano...

Ne-am incadrat in timp, asa ca, exact in locul unde trebuia sa luam vaporasul spre Venetia ne-am imbarcat si gata...! Din nou pe apa!
Am trecut pe langa alte insulite micute, locuite, nu neaparat turistice sau de vizitat. Am ajuns si la Farul din Murano, unde am facut o scurta oprire pentru a lua alti pasageri care se intorceau la Venetia.

Privita de pe apa, insula Murano pare o fortareata care a ars candva, iar azi au mai ramas doar niste ziduri negre...Este o imagine inselatoare: aici s-a dezvoltat mestesugul suflarii sticlei...desi cadrul exterior nu este tocmai agreabil de privit.

Burano a ramas incet undeva, departe, insula s-a contopit cu apa si de departe priveam mai degraba imaginea unei carti postale ...insa, gravat in inima, cand amintirile se vor estompa, ne va ramane ceva foarte frumos, remarcabil, de neuitat; este..."curcubeul de pe insula dantelei".