Pe Drumul Atlanticului spre Geirangerfjord

Pe Drumul Atlanticului spre Geirangerfjord

                                  

„Drumul Atlanticului-Drumul spre nicaieri”-Daily Mail

Cele mai frumoase vacante sunt cele in care te pregatesti sufleteste cu multa vreme inainte, cand iti faci planuri si te straduiesti sa anticipezi orice element-surpriza care le poate deturna. Cam asa a fost si cu dorinta mea de a merge pe Drumul Atlanticului din Norvegia, dorinta pe care am amanat-o cativa ani de la prima ocazie in care as fi putut ajunge acolo; dar acum, in acest concediu, ne-am propus si am reusit sa ajungem si aici. “Taiasem” Europa de-a “lungul” si "de-a latul", ca intotdeauna “pe patru roti”, indreptandu-ne, dupa vizita Tarilor Baltice via Finlanda-Suedia, spre coasta de vest a Norvegiei, ca sa vizitam acea zona splendida cuprinsa intre Kristiansund si Bergen; ambele orase sunt, de altfel, superbe, asezate intr-un cadru natural mirific, peisajul montan fiind…o nebunie!...un adevarat spectacol al naturii unde pe fundal se profileaza acei munti foarte inalti, “udati” de cascade repezi si involburate, cu fiorduri, cu paduri si asezari omenesti "calme" si atat de linistite.
Am ajuns, intru inceput, in Kristiansund, unde ne-am si cazat si pe care l-am vizitat intreaga dupa-amiaza, continuand cu Fortul Kvalvik si urmand ca a doua zi sa plecam foarte devreme pe Drumul Atlanticului, pentru ca voiam sa admiram in tihna unul dintre cele mai faimoase drumuri din lume; stiam ca acesta este asaltat de turisti inca de la primele ore ale diminetii, ceea ce s-a si adeverit pe parcurs.

Asa ca, am ales sa dormim o noapte la Atlanten Motel, locatie situata foarte aproape de iesirea din Kristiansund spre faimosul drum; de aici este aproape drept pana la statia de benzina de la periferie si, mai departe, facand prima strada la dreapta, pornesti in directia Drumului Atlanticului.

Am intrat repede intr-un tunel lung de 5.727 kilometri si adanc de 250 metri, ceea ce il situeaza printre cele mai adanci din lume si care trece pe sub fiordul Bremsnefjord; acesta este denumit Atlanterhavsttunnelen (Tunelul Atlanticului) si a fost dat in folosinta in anul 2009, cu o oarecare intarziere datorata unor probleme de constructie, provocate de scurgerile de ape, dar si din cauza depasirii costurilor prevazute initial. Tunelul Atlanticului  leaga Insula Averøya de continent, in apropiere de orasul Molde. Aici a fost si singura taxa  pe care am platit-o, trecerea prin tunel este 110 NOK (cam 11 EUR). In rest, plimbarea pe Drumul Atlanticului nu costa nimic.
Pe acest drum spectaculos, care masoara 36 de kilometri si se intinde intre Kargag si Bud, sunt amenajate patru popasuri numite "belvedere", de unde se poate admira panorama asupra arhipeleagului, care este una absolut uluitoare. La ora 7 si 3 minute, moment in care m-am uitat la ceas instantaneu, ne aflam deja la primul punct de unde incepe Drumul Atlanticului.

Ne-am continuat traseul, era o dimineata cam mohorata, incetosata si parca nu traiam foarte intens acest moment pe care-l asteptasem atat de mult; dar priveam si pe masura ce tot mai mult se dezvaluia in fata ochilor, nu-mi venea sa cred: parea ca nimic nu facea parte din lumea noastra. Pe o portiune lunga de 8274 metri si lata de 6,5 metri, intre Kårvåg si Vevang, drumul, prin arhitectura indrazneata, pare decupat dintr-un alt spatiu.

In fapt, este o sosea–un proiect de exceptie al constructorilor norvegieni-care traverseaza sapte poduri, dintre care unul, cel mai lung, este de-a dreptul ireal, acesta fiind Podul Storseisundet (cu o lungime de 260 metri). Initial, proiectul s-a vrut realizat pentru construirea unei linii de cale ferata, dar ideea a fost abandonata si, mai tarziu, s-a elaborat un altul pentru calatoriile cu masina.

Proiectul Drumului Atlanticului, finalizat in 1989, a fost unul costisitor: 122 de milioane de coroane norvegiene. Acum, cei care doresc sa il parcurga nu platesc nimic, totul este gratuit, nu exista nici o taxa pentru ca toate costurile de constructie s-au amortizat  in zece ani, cu cinci ani mai devreme decat prevazusera inginerii norvegieni, desi el este construit pe coasta de vest a Norvegiei, adica intr-una dintre cele mai periculoase zone, Hustadvika.

Drumul Atlanticului pare o panglica gri ce ti se asterne in fata ochilor cu incetinitorul si care, la un moment dat, se roteste in aer iar de acolo, de sus, se arunca, se contorsioneaza si pare ca te ”zvarle” direct in Oceanul Atlantic.

Fabulos! Tocmai aceasta inlantuire de diguri, poduri, viaducte si pasarele metalice construite in mijlocul apelor se constitue in ineditul acestor locuri din aspra pustietate norvegiana; apa era linistita acum, dar tipatul matinal al pasarilor care pareau sa nu isi mai gaseasca locul, te infiora.

Al doilea punct de atractie a fost un fel de cabana-casuta, frumos placata cu scanduri rosii de lemn.

Ne-am apropiat incet-incet, credeam ca totusi vom intalni pe cineva acolo, dar eram doar noi la acea ora, relativa liniste si, de-acum, cunoscutule si comunele strigate ale pasarilor ce parca se temeau de noi sau, poate, se simteau agresate de prezenta noastra.

Am plecat mai departe si am ajuns la al treilea punct “belvedere”, care avea un parking imens unde erau deja parcate mai multe rulote. Aici am descoperit si parcurs o pasarela metalica foarte lunga care ofera posibilitatea unei vederi de ansamblu asupra intinderii de ape.

La un moment dat, pe neasteptate, linistea a fost tulburata de niste zgomote care veneau din larg; vedeam niste vietuitoare marine foarte “saltarete” care pareau ca “se dau in spectacol”, in fapt, cred ca palcuri de delfini jucausi. Ulterior, pe un ferry, intr-o discutie cu localnicii, acestia ne-au spus ca ar fi fost posibil, cu noroc, sa vedem si foci sau pui de balena.
Cine stie?! Erau destul de departe! Noi ne-am continuat calatoria pe care, de la acest punct, pot s-o numesc “calatorie in tonuri de gri” pentru ca totul a fost monocolor: drumul-apa-stancile scaldate de apa oceanului si albite de vanturi-cerul plumburiu si neiubit de soare.

Privelistea, cu atatea contururi indraznete,  nu era deloc monotona, dar tusa gri conferea acelor locuri o nota de posomoreala din care am iesit doar cand am ajuns sa admiram Podul Storseisundet. Cu adevarat ramai fara cuvinte in fata acestui “pod-panglica-in aer” cum l-am denumit eu!

Am facut poze, multe poze, am filmat mult, dar va garantez ca nimic din acestea nu sunt in stare sa surprinda spectaculozitatea acestui pod original vazut la fata locului si privit din toate unghiurile posibile; el a devenit un bun turistic national si este folosit in multe spoturi publicitare.

Ba mai mult, fiind construit pe aceasta coasta de vest a Norvegiei, intr-o zona foarte periculoasa de strabatut in anotimpurile reci, a devenit loc de testare a masinilor si o piatra de incercare pentru soferii care se aventureaza aici in acea perioada. Drumul Atlanticului este parcurs in fiecare an de foarte multi turisti, nu am o statistica, dar cei foarte curajosi si amatori de adrenalina aleg sa vina aici iarna cand vanturile bat cu putere si spulbera apa care loveste vijelios parbrizul.

Dupa aceasta ultima oprire, am mers neintrerupt pana am depasit ultimul pod si pana cand un indicator ne-a avertizat despre prezenta unei columne in zona.

Ce fel de columna? Pai, columna transatlantica, o lucrare de marmura de-a lungul tarmului.

Curiosi, am oprit masina ca s-o vedem si ne-am pierdut, dupa cateva sute de metri, intr-o pajiste verde. Calm, liniste, tacere!
Si, tot in aria drumului, am mai descoperit un monument dedicat "oamenilor marii".

Am fi poposit mai mult si am fi cercetat mai in detaliu si alte puncte turistice de interes in aceasta zona, dar eram conditionati de ora de plecare a unui ferryboat, un detaliu esential in deplasarea cu masina prin Norvegia!

Iar acesta era doar primul, pentru ca, in acea magica “zi atlantica“ “alergand” cu masina prin aceste mirifice peisaje am traversat apa cu 3 ferry ca sa ajungem mai intai la Geirangerfjord si, seara, la Bergen. A fost cea mai solicitanta zi a concediului, din acest punct de vedere, dar si cea mai aventuroasa. 

Si asa, calatoria noastra pe Drumul Atlanticului se incheiase, impresiile au fost de genul “wow!wow! wow!”, dar, pe agenda zilei care abia incepuse, se prefigura cel de-al doilea important obiectiv turistic: Geraingerfjord.

Dupa Drumul Atlanticului ne-am reimprietenit cu minunatul peisaj norvegian, cu formele sale de relief unice, muntii falnici care parca ocrotesc vaile, cascadele inspumate ce traverseaza versantii inalti si se arunca in lacuri linistite si totul brazdat de autostrazi si tunele, bordat cu casute multicolore cu acoperisuri de verdeata.

Si, mai ales, cu viteza de doar 90 km/ora sau, de foarte multe ori, numai 80 km/ora. Pentru ca atunci cand studiezi harta norvegiana si iti faci proiectul itinerariul de concediu, cam iei in ras aceasta viteza maxima si te intrebi? Oare cum poti parcurge 467 kilometri in 8 ore?! Ei, bine, chiar asa este. Cel putin vorbind despre coasta vestica a Norvegiei atat de dantelata, cu mici insule si portiuni de uscat, cu poduri si serpentine, va asigur ca parcurgi destul de greu aceste distante mari cu masina; greu, mult mai incet decat ai dori, poate, dar asta este un lucru bun: doar asa am putut admira peisaje superbe, parca iesite de sub tusa unui pictor care se joaca cu culorile.

Si gata! Uite Moldefjorden! Incepe cea mai spectaculoasa zona–zona fiordurilor norvegiene! Acesta este o ramura de vreo 20 kilometri lungime din principalul fiord Romsdal. Si, fuga la terminal sa luam ferry boat-ul! Din nou! 

Am urcat exact in ultimile 5 minute iar biletele le-am platit usor si repede, cum era de asteptat, la POS-ul mobil al controlorului, un batranel simpatic si glumet. Am coborat din masina pe punte  pentru a admira panorama asupra orasului Molde-orasul trandafirilor, cum mai este acesta denumit.

Peste tot era acum soare si apa…Superb! Si, la un moment dat, cand  foamea ne-a biruit, am alergat degraba la bufetul de pe ferry sa ne luam ceva de mancare.

Traversarea a fost scurta, a durat doar 15 minute. Si drumul nostru a continuat frumos, admirand incantatorul peisaj montan; iar dupa ce am iesit din zona fiordurilor si ne-am indreptat spre Bergen, la un alt scurt popas, am intalnit o familie de romani, un cuplu tanar cu o fetita extraordinar de draguta, dar timida, si un catel, Kaju-ciobanesc romanesc sadea. De fapt, ei ne-au abordat unde ne oprisem sa mancam ceva in fuga si ne-au ajutat cu multe informatii, inclusiv pentru plata autostrazilor. Stiam cate ceva, dar intalnirea cu ei a fost de foarte bun augur.

Mergand mai departe, am ramas, initial, oarecum surprinsi vazand numarul mare de statii de incarcare a masinilor electrice, chiar si in localitati foarte mici. Oare cate masini electrice sa circule pe aici? Hm! Abia mai tarziu, la Bergen, aveam sa constatam ca din 3 masini, una este electrica. Ei, uite asa realizezi, inca o data, ca te afli in Norvegia! Si vazand, in multe locuri, atatea chestii “ingineresti” nu te mai miri cand, colo, este un elicopter langa un tunel sau cand chiar in tunel descoperi un sens giratoriu! Incredibil, nu sunt povesti, nu exagerari!

Dar iata ca a aparut si unul dintre cel mai faimoase fiorduri, Geraingerfjord, aflat pe lista patrimoniului UNESCO din anul 2005.

Acesta este inca o “minune a naturii” ce nu poate fi ratata! Este un fiord special pentru ca Geirangerfjord nu este numai minunat ci face si parte, prin peisajul magnific, din Drumul Regal (The Royal Fjord Route) pentru ca aici, dupa anii 1800, au venit generatii de regi si alte persoane nobile ca sa viziteze zona. Fiordul este considerat a fi unic si cel mai spectaculos din Norvegia, iar noua norocul ne-a suras din plin pentru ca ziua a fost aici cat se poate de senina.

Geirangerfjord este destul de adanc (260 metri), are o lungime de 15 kilometri si este inconjurat de munti cu o inaltime cam de 1700 metri. Am putut admira, de undeva de sus, cascadele vijelioase ce ii strabat vesantii, din care doua au niste nume foarte bizare: Syv Søstre (Sapte surori) și Friaren (Vrajitorul).

Insa de departe cea mai interesanta cascada este cea numita Brudesløret (Valul miresii) pentru ca atunci cand soarele se reflecta pe stanci, aceasta apare asemenea unui val subtire si fin de mireasa.  Pentru turistii care se deplaseaza, ca noi, cu masina exista parking special si sunt amenajate platforme metalice care se termina intr-o pasarela lunga, de unde, privind, totul pare o carte postala.

Am mers de-a lungul pasarelei pana sub un pod, de unde tasnea cu forta si repeziciune o apa rapida si cristalina.

 Si tot de aici, de sus, se vad, la mare distanta, adevarat, multe casute colorate.

Am inteles ca exista pe marginea fiordului si o multime de ferme abandonate, construite pe niste faleze abrupte. Cine stie?! Nu le-am observat dar, daca noi am ajuns aici doar cu masina, poate ca cei care aleg sa faca croaziere vor reusi sa le vada si astfel sa aiba imaginea completa a acestui “puzzle”cu zeci de “imagini” numit Geirangerfjord…Am mai privit spre fiord, spre apa si munti, am admirat surprizele spectaculoase ale naturii

si am coborat pana jos, la apa;

dar vesnicul dusman TIMPUL ne-a imboldit si ne-a reamintit ca seara o vom petrece la Bergen…asa ca am plecat cu sufletul coplesit de atata naturalete, liniste si frumusete.

Intr-adevar, ce poate fi mai frumos decat sa ai ocazia sa petreci o astfel de zi? Inca o zi pe coasta de vest a Norvegiei!