New York...Intalnirea mea cu Big Apple sau sase zile la New York (1)

New York...Intalnirea mea cu Big Apple sau sase zile la New York (1)

"Cand am ajuns acolo, nimic nu mi s-a parut cum imi inchipuiam. 
Nu incerc sa deschid ochii cuiva, de teama ca nu va intelege, 
cum n-am inteles nici eu din spusele altora. 
Dar n-am sa-mi ascund impresiile si, poate pe calea aceasta, 
voi ajunge putin mai departe".

"Frumoasa adormita"-Radu Tudoran

Calatoria in America a fost proiectata intamplator, la sfarsitul unei saptamani de martie, totul petrecandu-se foarte repede, pe cand reveneam acasa, la Bucuresti, din Oltenia mea draga. Initial, ideea a pornit de la o gluma, dar in urmatoarele trei zile aceasta a devenit realitate pentru ca ne-am hotarat brusc sa petrecem vacanta in America, tot pe “patru roti”, bineinteles altele, acestea urmand sa fie inchiriate la fata locului, dupa traversarea oceanului. Viza chiar nu a fost o problema: completarea formularului, plata vizei, programarea vizitei la Ambasada SUA pentru interviu, 90 secunde si trei intrebari, amprenta degetelor si…si…gataaaaa! Iata-ne pregatiti sa ne intalnim in plin iulie cu Big Apple! Wow!

La plecare, totul a mers ca margelele insirate pe ata si nu ne-am dezmeticit decat in aeroportul din Istanbul, (calatorind cu Turkish Airlines) unde am facut o halta de 4 ore care a fost chiar foarte placuta. Noul aeroport turcesc este uluitor! Fabulos! Modern, imens, cu multe magazine si, cum era de asteptat, cu foarte multi turisti. 

Trecand si orele de hoinareala prin aeroport, iata-ne din nou imbarcati si survoland oceanul. Drumul a fost ca un vis! Eram nerabdatoare si emotionata incat nu am reusit sa dorm mai deloc. Am vazut 3 filme, am rontait alune, am baut cateva cafele si tot mi-a ramas timp suficient sa visez, sa imi imaginez si sa ma gandesc la cat de ispititor si atragator va fi New York-ul.
Dupa aproape 9 ore de zbor, am aterizat fara nici cel mai mic incident pe Aeroportul JFK, am luat repede un Uber si in 40 de minute am fost in Brooklyn unde rezervasem un apartament prin airbnb. Dupa o sumara vizionare a locuintei noastre americane si un dus super rapid, pe la ora 2.00am - ora locala -, 9.00am - ora Romaniei - am reusit sa adorm fara sa am nici cea mai mica problema cu fusul orar. 

Am dormit bustean vreo 7-8 ore si cand m-am trezit...am deschis ochii mari, am privit dezorientata la tot ce ma inconjura si parca tot nu puteam crede ca eram la New York! Repede-repede am desfacut bagajele, am aranjat lucrurile cat de cat si fugaaaaaaaaaaaaa! Era prima dimineata pe pamant american si aveam de rezolvat multe probleme administrative, prima urgenta fiind cumpararea unui abonament la metrou pentru cele 6 zile pe care urma sa le petrecem in NYC (34 USD /saptamana).

Si de aici a inceput marea aventura americana! In aceste cateva zile cat am stat in metropola americana, am reusit sa vedem tot ceea ce ne-am propus. Am trait intens, cu frenezie, am incercat sa experimentez lucruri pe care nu le fac de obicei, sa descopar specialitati culinare specifice pe care nu le mananc acasa, am vrut sa fac atatea lucruri inedite si chiar am reusit. Acum, privind in urma printre amintiri, realizez ca nu puteam face mai mult, nu puteam cuprinde in suflet mai mult. Dar ceea ce am vazut este un fleac fata de ceea ce a ramas pentru o alta data...incerta?! 

Si sa pornim: daca era prima dimineata la New York, trebuia sa luam, undeva, un mic dejun american. Ce ar fi prins bine? Ghiciti? Am strabatut cateva strazi in cautarea celebrului lant de clatite americane I HOPE. Era duminica, localul plin iar eu, cel putin, aveam ochii cat cepele si mi-i roteam ca melcul, in toate partile, roasa de curiozitate. Voiam sa vad ce fac ceilalti clienti, ce mananca, ce prefera si cum decurge servirea - dupa ce stateai in rand sa fii asezat la o masa - cum stau lucrurile concret. Nu am luat, la acest prim contact cu "american hospitality service"  tipicul mic dejun american, ci doar niste pancakes - daca se poate spune asa la maldarul care a venit! - alese dintre cele care imi faceau cu ochiul cel mai mult. Delicioase! Cu mult sirop de artar, de castane iar alaturi o cafea tare - si la discretie! - care m-a revigorat. Acum viata era si mai “americana”, nu credeti?

Am facut, dupa, o scurta plimbare pe jos si am intrat in statia de metrou ca sa cumparam abonamentele. Stupoare: nici un card european dintre cele pe care le aveam la noi nu a functionat, noroc cu dolarii pregatiti din timp, just in case, asa ca ne-am descurcat.

Bun! Ne propusesem sa luam totul rand pe rand si sa ajungem in Complexul Rockefeller Center, aflat chiar in inima New-York-ului, in Manhattan Midtown. Prima calatorie, prima surpriza! Peste tot ne lovea o mare aglomeratie, simteam ca se intampla ceva insa nu intelegeam ce anume; erau sageti indicatoare pentru statiile in care metroul nu mai oprea. Oare de ce? Si raspunsul l-am avut imediat: curand urma sa aiba loc o mare manifestatie ocazionata de celebrarea a 50 de ani de la rascoala Stonewall, inceputa in taverna cu acelasi nume din cartierul Greenwich Village din Lower Manhattan, un incident considerat, deseori, ca fiind inceputul luptei pentru drepturile comunitatii gay. Municipalitatea organiza The Gay Pride Parade in New York si toate rutele de transport metropolitan suferisera modificari. Peste 150.000 oameni din intreaga lume - destui foarte sumar "costumati"- care militau pentru drepturile globale ale LBTG, au venit aici si au parcurs pe jos, sub ochii a peste cinci milioane de spectatori, drumul spre Stonewall National Monument - primul dedicat acestei miscari. Pentru noi a fost o experienta nemaivazuta, mai ales ca destul de tarziu in noapte, luand un tren de metrou, am fost alaturi de cativa/cateva care ne-au socat un pic privirile, nefiind obisnuiti ca pe la noi sa vedem pe cineva, aproape gol, asezat langa tine in tren. Dar, ne-am integrat in peisaj, un lucru aproape normal american fiind ca, indiferent cat de fantezist ar fi altcineva, toata lumea trebuie sa se comporte firesc si fiecare sa isi vada de treaba lui. Paradoxal, intamplarea a facut ca tot in acest an, dar in luna august, sa vedem acest eveniment organizat si la Copenhaga. Ceea ce mai pot adauga aici sunt impresiile despre extraordinarea organizare si gestionare a evenimentului la care au cooperat perfect, fara incidente: politia, ambulanta, public, participanti, totul a fost, ca sa ma exprim in argou, perfect “lego”. 

Noi am ajuns foarte usor in Rockefeller Plaza -o strada pietonala privata, lata de vreo 9 metri si paralela cu Fifth si Sixth Avenue. Peste tot fluturau steaguri americane ce anuntau Ziua Nationala a Americii. Am fost, inca o data, norocosi sa fim prezenti chiar acum, nu-i asa? Dar daca am fi avut ocazia sa petrecem sarbatorile de iarna in acest oras? Incercam sa-mi imaginez cum arata aici bradul norvegian de Craciun, inalt cat zece etaje, impodobit si plin de luminite. Cred ca splendid!

Priveam cu uimire Rockefeller Center, doar eram in prima zi petrecuta in America si inca nu ma obisnuisem cu “dimensiunile americane”, total iesite din comun ale zgarie-norilor din Manhattan, care ma trimiteau cu gandul la serialul acela simpatic al anilor ’70, "Planeta gigantilor”. 

Rockefeller Center este un ansamblu de 19 cladiri comerciale care acopera o suparafata generoasa de teren, cam de 89.000 metri patrati. Dintre acestea, 14 impresioneaza in mod deosebit, fiind construite in stilul arhitectural Art Deco. Am intrat doar la parterul acestei cladiri si nu am vizitat-o pentru ca ora la care urma turul ghidat nu ne avantaja deloc in planurile noastre. Dar nu am rezistat tentatiei de a cumpara o inghetata Ben & Jerry's. Foarte buna!

Celebra inghetata are o poveste lunga care poate fi privita ca succesul unei prietenii adevarate intre doi baieti originari din Merrick, New York. Ben Cohen și Jerry Greenfield au fondat in 1978 compania Ben & Jerry's Homemade Holdings Inc in Burlington, Vermont. Aceasta producea, pe langa inghetata, iaurt congelat si sorbeto. Povestea “dulce si rece” a inghetatei a inceput in sediul unei benzinarii renovate unde cei doi prieteni, care absolvisera un curs despre fabricarea inghetatei, au investit suma de 12.000 de dolari. Ben Cohen era lipsit de simtul mirosului si al gustului, dar asta nu l-a impiedicat sa fabrice o inghetata devenita un brand foarte cunoscut. Din pacate, compania americana a fost vanduta in anul 2000 conglomeratului britanico-olandez Unilever. 

Undeva, intre colosii acestia din piatra alba, am descoperit un magazin Tiffany &Co. Reteaua acestuia a fost fondata in 1837 de catre bijutierul Charles Lewis Tiffany si este alcatuita azi din 321 unitati in intreaga lume din care 93 sunt in SUA. Impresionanta ascensiune! Si un management de invidiat. Nici nu am stat pe ganduri si am si intrat. Eram atat de emotionata si parca zaream profilul delicat si atat de fin al lui Audrey Hepburn, dar mai ales zambetul ei poznas din filmul  "Micul dejun la Tiffany". Poate ca memoria imi juca feste, poate ca intr-adevar magazinul arata altfel, dar oricum ma straduiam destul de mult sa compar ceea ce ma impresionase la vizionarea filmului cu ceea ce aveam acum in fata ochilor: bijuterii de diamant, cristaluri, ceasuri, produse de papetarie, din piele, toate de un exceptional bun gust. Minunat!

Dupa cateva “ochiade” aruncate zonei, am traversat si exact vis-a-vis am descoperit Catedrala Sfantul Patrick, o bijuterie de cult catolic a carei constructie a durat multa vreme, fiind intrerupta de razboiul de secesiune.

Cel mai interesant mi s-a parut faptul ca aceasta a fost proiectata de un arhitect protestant, James Renwick Jr. Interiorul alb este grandios si seamana cu o nava,

iar vitraliile…ce sa mai zic? Extraordinar de frumoase! Au fost realizate de artisti renumiti, originari din orase europene precum Chartres sau Birmingham, dar si din SUA, din Boston.

De indata ce am iesit din catedrala a inceput sa toarne o ploaie cu galeata. Ne-am adapostit intr-un magazin de pe Fifth Avenue, iar ulterior ne-am continuat plimbarea pana cand am ajuns la Tower’s Trump.

Accesul vizitatorilor este liber in Tower’s Trump si se face de pe Fifth Avenue in timp ce rezidentilor le este destinata o intrare laterala de pe 56 Th Street. Normal ca este impresionant si acest zgarie-nori de 58 de etaje, a carui constructie a “inghitit” 45.000 metri cubi de beton si 3.800 tone de otel. Vizitatorii pot utiliza oricare dintre cele patru lifturi; pentru familia Trump exista un alt ascensor special! Interiorul emana opulenta, iar culorile foarte inchise exprima oarecum stridenta si apasare. Am urcat pe niste scari rulante pana la primul nivel

unde am descoperit Trump Bar si am constatat ca exista si scaune pentru vizitatorii obositi.

Iar la parter nu mi-am stapanit curiozitatea si am intrat si intr-o toaleta: si aici - lux extrem. La subsol se mai afla Trump’s Ice Cream Parlor, Trump CFE si Trump Grill.

Cand ploaia s-a oprit, am luat metroul pana la Central Park.

Oare de cate ori nu ma visasem aici? Si de cate ori nu-mi imaginasem ca ma voi plimba aici?

In cate filme il vazusem? Paseam pe aleile umbroase si intesate de turisti si realizam ca parcul este mai mare de cum ni-l inchipuim cu totii si foarte bine ingrijit. In anul 1853 cand a fost cumparat terenul, pe aceste locuri se afla o zona mlastinoasa, ferme de porci si adaposturi pentru colonisti; in urma unui concurs de proiecte totul s-a transformat intr-o minunatie verde si o atractie de necontestat, mai ales cand ridicand privirea din natura te izbesc turnurile care il inconjoara si se afla la doi pasi, pe partea cealalta a strazii. A fost o munca uriasa. Vreme de mai bine de 15 ani, aici au lucrat peste 20.000 de muncitori la lucrarile de amenajare si la plantarea unui numar impresionant de arbori. Acum parcul ocupa o suprafata de 341 hectare si are 18 intrari. Gasesti aici cam tot ceea ce vrei: locuri de joaca pentru copii, zoo, carusel, terenuri de sport, lacuri, fantani, statui, patinoare, teatre.

Dupa Central Park - ca sa continuam ideea - ne-am indreptat catre High Line,

un concept foarte interesant, un fel de “parc la inaltime” construit pe o infrastructura veche, un viaduct al liniei ferate din New York cunoscută sub numele de West Side Line.

In fapt, High Line este un proiect modern, demarat in anul 2006, prin care s-a transformat o veche cale ferata intr-un parc urban la inaltime - si asta dupa o lupta de decenii a unor organizatii locale non-profit pentru pastrarea structurii si amenajarea ei moderna - inainte de a deveni parc, idei nerealiste au fost rollercoaster sau o nesfarsita piscina!

Realizarea actuala este absolut uluitoare si a devenit o atractie pentru mai bine de cinci milioane de turisti care vin aici in fiecare an. E de retinut ca High Line nu este un concept novator, el a fost inspirat de un proiect similar realizat in Paris in anul 1933, pe partea superioara a infrastructurii feroviare invechite din Arondismentul 12 si este cunoscut sub numele de “la promenade plantee" sau "coulée verte Rene -Dumont".

Pasarela pietonala High Line se intinde de la Hudson Yards pana la marginea nordica a Districtului Chelsea pe o lungime de 2,33 kilometri si arata fabulos: cata grija pentru vegetatie, armonizare a plantelor cu decorul, cu bancile, este fenomenala!

Ca sa nu mai vorbim de locul care aduna multi turisti ce privesc fix spre…circulatia din New York.

Totul este inedit, chiar nefiresc, dar place sigur tuturor. Sa pasesti pe vechea cale ferata, cautand cateodata sinele prin verdeata,

si sa strabati sute de metri pe pasarelele de lemn care sunt bordate de gazon si tufe mari de flori salbatice, sa ridici ochii din cand in cand si sa vezi in fata ta colosi de sticla,

sa te opresti in zidul vreunei cladiri mai vechi pe unde, altadata, trenul chiar trecea…este ceva foarte rar!

Nici nu stii ce sa apreciezi mai mult: arhitectura peisajului, design-ul urban modern sau ratiunile ecologice.

Nici partea culturala nu a ramas in umbra; exista zone in care au fost amplasate banci si unde se pot viziona spectacole, dar sunt si alte atracții culturale ca parte a unui plan pe termen lung pentru parc. Iar la finish-ul pasarelei am descoperit pentru prima oara cum se parcheaza “la etaj” masinile americane: suprapuse.

Am traversat, mergand mai departe, Districtul Meatpacking pe care, in anul 2004, revista New York Magazine l-a considerat „cartierul cel mai la modă din New York”, acolo unde macelariile de altadata s-au transformat in restaurante de lux, asa cum este STK House.

Cartierul are o istorie veche ce incepe tocmai pe la 1811 si a avut o dezvoltare continua pana prin anii ’90, cand a cunoscut o adevarata transformare. S-au deschis atunci, aici, buticuri chic in care au expus nume de referinta precum Diane von Fürstenberg, Christian Louboutin, Alexander McQueen, Stella McCartney, Puma, Moschino, dar si alte magazine si restaurante sau cluburi de noapte. Am intrat si eu intr-un butic simplu pentru a cumpara cateva mici suvenire. Nu este mare diferenta intre acestea si cele europene: aceleasi mici trucuri care dau senzatia ca rupi o bucatica de America si o oferi celor dragi.

Ei, si cum ne prinsese foamea am intrat in Chelsea Market,

o piata de alimente construita pe terenul care a apartinut candva fabricii National Biscuit Company (Nabisco). Aici au fost produsi, pentru prima oara in anul 1912, "biscuitii preferati ai laptelui", biscuitii Oreo ca replica la fursecurile Hydrox ai firmei Sunshine (1908).Si poza am facut-o chiar acolo.

Cladirea pietei Chelsea este imensa si cuprinde o sală cu mici taverne si restaurante cu specialitati internationale, un centru comercial si o cladire de birouri.

Totul in interior este minutios aranjat, sunt amplasate chiar si cateva mici fantani, dar este, permanent, atat de multa lume si, bineinteles, un zgomot continuu.

Peste tot vezi preparate culinare aburinde si frumos mirositoare care iti gadila stomacul si te imbie sa le incerci, sa le savurezi fie stand in picioare,

in locurile special amenajate, fie pe niste bancute de lemn unde trebuie sa te agiti un pic pentru a gasi un loc. Si daca nu ti-e foame si tot esti tentat sa le treci in revista!

Noi am ales o mancare mexicana, ar fi fost pacat sa nu incercam asta aici, si ceva japonez.

Asa s-a incheiat prima zi in care "am facut cunostinta cu Big Apple", un pic istovitoare ca orice inceput, si parca rupta dintr-un film; da, exact ca in filmele pe care le vedem acasa la televizor, fara nici o exagerare…(continuare).