Cardiff...In cautarea dragonului celtic fioros din Golful Cardiff (2)

 Cardiff...In cautarea dragonului celtic fioros din Golful Cardiff (2)

                              "The Castle Coch represented the learned dream world of a great patron

and his favourite architect, recreating from a heap of rubble a fairy-tale castle which

seems almost to have materialized from the margins of a medieval manuscript"

Joseph Mordaunt Crook

Urmatoarea tinta a fost Portul Cardiff sau Cardiff Bay. Puteam lua un Citysightseeing chiar din apropiere, dar am fi ratat plimbarea prin intregul oras, din centru pana la apa. Asadar, am pornit pe strazi, cu harta in mana, hotarati sa ajungem pe jos in Port. Si am reusit.

Intre timp, am mai poposit in Biserica Sf. John, St. John the Baptist Church care, initial, a servit drept capela pentru biserica parohiala din Cardiff, St. Mary, aflata la capatul opus al acestei strazi.

Biserica Sf John a fost insa distrusa de armata Printului Owain Glyndwr si, astazi, mai exista doar o mica parte din structura originala a cladirii. 

Cu timpul aceasta a fost refacuta, s-a reconstruit nava si turnul sau. 

Interiorul este luminos,

cu vitralii frumos colorate. 

In Capela se afla mormantul fratilor Sir John si Sir Wiliam Herbert, Sir John fiind candva ambasador in Danemarca si Polonia. Foarte aproape de aceasta biserica se afla un mare magazin , dar in care nu am avut timp sa intram.

Dupa aceasta scurta vizita, am plecat mai departe,

pe jos, 

si tot comentand si admirand imprejurimile, 

am ajuns la Stadionul Millennium, in apropierea caruia se afla Wales Millennium Center. 

Acesta din urma a fost construit ca urmare a dorintei unui nou si reprezentativ centru muzical pentru Tara Galilor, care sa aiba o misiune artistica larga. Astfel, pe langa Opera Nationala, Centrul muzical gazduieste Orchestra Nationala a Tarii Galilor si Compania Nationala de Dans. Wales Millennium Center ofera copiilor si adultilor cu dizabilitati diverse spectacole gratuite sau sesiuni de terapie creativa. Complexul poseda pe langa alte posibilitati de petrecere a timpului liber si un spatiu adecvat unde exista baruri, shop-uri, restaurante. Sa nu fiti prea mirati cand patrundeti inauntru: chiar deasupra intrarii principale exista o structura de cupru care aminteste de industria acestui metal, atat de infloritoare odinioara in Tara Galilor. Pe aceasta structura sunt incrustate versuri, iluminate noaptea feeric, care apartin poetului galez Gwineth Lewis. 

Aproape de tarm am descoperit doua cladiri, 

pe cat de apropiate ca sfera a activitatilor administrative pe atat de deosebite ca arhitectura si perioada de constructie. Este vorba de Cladirea Pierhead, Pierhead Building 

si Cladirea Y Senedd - Cladirea Adunarii Nationale Galeze; 

Senedd este echivalentul galez pentru Senat sau Parlament in engleza.

Inca din tara facusem rezervarea unui tur ghidat ( free ) al Cladirii Adunarii Nationale Galeze, dar mai aveam o ora pana la debutul vizitei. Asa am avut posibilitatea sa vizitam ( free ) Pierhead Building - o bijuterie de caramida rosie, care azi gazduieste evenimente si diferite conferinte pentru locuitorii galezi, aflata in imediata vecinatate a Parlamentului galez. Edificiul a fost construit in 1897 ca noul sediu al companiei feroviare Cardiff, sediu care a inlocuit birourile originale Bute Dock. El poate fi considerat, pe drept cuvant, martorul fidel si necuvantator al unui secol de istorie a Golfului Cardiff, care a asistat la toate schimbarile care au avut loc aici, ce au dus la transformarea unui oras industrial in cel al democratiei galeze. Am pasit cu placere in “cladirea rosie”

si, de cum am intrat, 

ne-a abordat un baiat negru simpatic care se ocupa de primirea vizitatorilor. Ne-a invitat sa luam loc intr-o mica zona special amenajata la parter pentru vizionari de filme documentare unde, doar pentru noi, trei persoane, a difuzat un film extrem de interesant despre “geneza” si istoria ultimei sute de ani a orasului Cardiff, dar si despre bombardamentele nemtilor care au avut loc asupra Londrei. 

Am avut, asadar, prilejul sa aflam o sumedenie de amanunte pentru care ar fi trebuit sa citesc pagini si pagini si poate ca nici nu as fi retinut atatea detalii; ca de exemplu, informatia care se referea la faptul ca aici, in Pierhead Building, a fost pastrat o perioada buna de timp primul cec de milioane de lire sterline semnat de Bursa de carbuni aflata in apropiere. Dupa vizionarea filmului, am inceput sa parcurgem salile si incaperile cladirii

care scot in evidenta faptul ca Pierhead Building este in continuare un spatiu–cheie pentru intruniri si dezbateri

care reflecta cultura galeza Foarte frumos realizata si impartita, cu usile larg deschise spre salile de vizita, cu scari interioare maiestuoase, 

Cladirea Pierhead ofera imaginea completa despre realizarile actuale ale comunitatii

si, mai ales, despre trecutul acestui port industrial, candva cu cele mai prospere docuri. 

Sunt obiecte originale de admirat,

de exemplu un binoclu adus de pe nava Terra Nova, sunt articole despre viata portuara sau marturisiri ale marinarilor de altadata, picturi, obiecte sau carti rare, 

cum este biblia scrisa in limba galeza. 

Am avut ocazia sa vedem la etaj cateva incaperi, mobilate ca pe vremuri,

cu seminee in ton cu cladirea rosie.

Cu adevarat, a vedea Cladirea Pierhead este cel mai potrivit preambul pentru urmatoarea vizita din “casa democratiei galeze”, sediul Adunarii Nationale Galeze, din apropiere, The Senedd, Cardiff Bay (Y Senedd Cardiff Bay). Cladirea The Senedd, proiectata de Richard Rogers si inaugurata in prezenta Reginei Elisabeta a II-a in anul 2006, are o conceptie arhitecturala futurista 

care frapeaza de la prima vedere prin plafonul ondulat realizat din lemn de cedru. 

Veti descoperi aici trei sali de dezbateri (Siambr, in galeza)

pentru Comisiile Adunarii Nationale galeze 

si o galerie publica, situata la etajul urmator (al 3-lea) care permite publicului sa urmareasca sesiunile plenare. 

Ghida noastra, o galeza frumoasa foc ce-mi amintea de Catherine Zeta Jones, foarte politicoasa si care vorbea rar ne adresa intrebari usoare despre dezbateri, la care raspunsul era evident. O vizita minunat organizata, minunat gestionata si incheiata la o masa care a fost chiar rotunda alaturi de care erau expuse multe afise electorale.

Aici, vizitatorii din grup impartaseau impresii sau puneau diverse intrebari. 

In anul 1999, cu sprijinul prim-ministrului Tony Blair, aici s-a inaugurat Adunarea Nationala Galeza - primul corp de conducere autonom al acestei regiuni care, incepand de atunci, a permis afirmarea mai puternica a identitatii nationale a galezilor. Si e un fapt remarcabil, daca tinem cont ca ultima forma de parlament galez a fost tinuta in anul 1404 la Machynlleth, de catre acelasi lider, Printul Owain Glyndwr - cel care a distrus orasul Cardiff. Am mai aflat, cu aceasta ocazie, ca sedintele Adunarii Nationale s-au tinut intre anii 1999-2006 in spatele minunatei cladiri Senedd, in Crickhowell House, unde azi se gasesc birourile personalului si ale functionarilor publici.

Dupa Cladirea Senedd am continuat sa exploram zona golfului Cardiff-Bay, 

sa cercetam cu atentie tot ce vedeam

pana am ajuns la Biserica Norvegiana sau, asa cum, de fapt, este numita generic Centrul de Arte din Biserica Norvegiana, pentru ca aici au loc diverse evenimente si sunt prezentate expozitii de arta.

Veti descoperi si o cafenea cocheta care va poate oferi gustari scandinave. Cladirea este in intregime din lemn si a fost construita in anul 1868 pe un teren donat de marchizul de Bute marinarilor norvegieni care munceau in docuri, spre a le servi drept loc de rugaciune sau de intalnire. Declinul comertului cu carbune a mers mana in mana si cu cel al Bisericii Norvegiene, care s-a degradat continuu. In 1974 a fost inchisa, dar mai tarziu, cu sprijinul oferit de un Trust norvegian de conservare, a fost reconstruita si redeschisa in prezenta Printesei Martha Louise a Norvegiei. 

Portul este intr-adevar foarte frumos, cu o faleza eleganta, cu puburi si restaurante. Un tur cu o ambarcatiune pe apa ar fi fost, intr-adevar, extraordinar, dar depasisem, ca timp, cu mult obiectivele planificate in agenda concediului nostru.

Asadar, am plecat cu masina spre Castelul Coch, “Castelul rosu”, care este situat undeva pe un deal in afara Cardiff-ului, mai exact pe versantii de deasupra satului Tongwynlais si a raului Taff. 

Edificiul initial a fost construit de normanzi in anul 1081 pentru protectia orasului, iar actuala cladire a fost refacuta in 1870, in stil gotic, de Wiliam Burges - arhitectul Castelului Cardiff. El nu a fost propriu-zis conceput ca o resedinta permanenta, ci doar destinat unor activitati de divertisment de vara ale lui John Crichton-Stuart, al treilea marchiz Bute si familiei sale. Da, este un castel de basm, un castel minunat din care ma asteptam, in orice moment, sa-i vad proprietarii tasnind ca sa plece sa se distreze la o vanatoare...Am lasat masina in parcare si am pasit pe podul de lemn, trecand prin poarta mare de la intrare. 

Ne-am trezit direct in curtea interioara unde era si casa de bilete. 

Dupa ce am primit si cate un audioghid, am inceput sa exploram cu atentie tot ceea ce vedeam in jur. Castelul Coch pare mai degraba un “castel fermecat” cu turnulete si cu o arhitectura colorata in cele mai stridente culori. El ne-a introdus intr-o fabuloasa poveste medievala, care se intinde pe 700 de ani. Cele trei turnuri circulare ale sale au un nume bine stabilit in concordanta cu destinatia cladirii deasupra careia sunt construite: Turnul Bucatariei, Turnul Fantanii si Turnul Refugiu (Keep) unde se afla dormitoarele familiei.

Proprietarii castelului luau masa intr-un salon din Turnul Bucatariei, 

decorat cu scene din Fabulele lui Esop, 

preparatele fiindu-le aduse de servitor printr-o trapa de la capatul incaperii. Frumos, foarte frumos, dar destul de micut ca dimensiuni. Mai intai am "vizitat-o" pe sotia marchizului, i-am vazut dormitorul,

 semineul atat de colorat,

sala de baie

cu chiuveta.

In multe alte incaperi, piese de mobilier splendide 

au rasfatat, cred, pe proprietari, marchizul de Bute si sotia petrecand aici multe clipe minunate.

Dupa Castelul Coch, mai aveam, in plan, de facut o singura vizita, una dintre cele mai inedite si speciale, pentru ca ca de putine ori avem ocazia sa intram intr-o mina de carbuni; nu mai spun de sansa de a interactiona direct cu un fost miner galez care ne-a descris cat a putut de bine viata minerilor intr-o anglo-galeza simpatica, aproape stalcita ca pronuntie. Minerul, un barbat in varsta, dar inimos tare, se ocupa de organizarea vizitei, fara sa fie platit, ci doar animat de dragostea vechii sale meserii si marcat de tristetea sfarsitului “erei carbunilor” in acest tinut. 

Muzeul Mineritului de la Blaenavon se afla cam la 50 kilometri de Cardiff. 

Pentru a merge pana acolo, este absolut necesara o masina, pentru ca altfel nu stiu cum se poate ajunge in mijlocul acelei pustietati unde vechea mina de carbuni s-a transformat azi in Big Pit National Coal Museum. Vizita este gratuita si pentru a fi efectuata trebuie indeplinite niste conditii, printre care ca tot ceea ce inseamna tehnica actuala foto/video/telefon se depoziteaza, in deplina siguranta, in niste mici dulapioare incuiate cu cheia. Toti vizitatorii sunt echipati precum adevaratii mineri, adica cu casca, lampa, centura, o baterie si lumina de veghe si, bineinteles, trebuie sa ai haine groase. 

Abia apoi am pasit in mina aflata la 300 de picioare (90 metri) sub pamant. E adevarat, si mi-am amintit, ca am mai intrat, cu ani in urma, in mina de asfalt natural de la Val-de Travers din Cantonul Neuchatel. In asteptarea constituirii grupului de vizita, am fost invitati sa luam loc intr-o sala cu multe afise expuse pe pereti, 

unde am vizionat un film documentar ( 20 minute) care ne-a pus in tema cu viata minerilor, cu munca zilnica, cu dificultatile intampinate pe parcursul celor 100 de ani de extractie neintrerupta (1880-1980). Am vazut unelte, imagini reale, oameni cu fetele asudate si innegrite de carbune. Si dupa, cu totii incolonati si sorbind cuvintele ghidului, am stationat pret de cateva minute in camera de asteptare inainte de a pasi in calatoria sub-pamanteana care a durat aproximativ 50 de minute. La intrarea in mina inca exista biroul managerului, al programatorului 

si chiar o camera de prim-ajutor. Am coborat cu un lift si ghidul ne-a condus prin galeriile altadata pline de mineri si...cai. 

Explicatiile au inceput cu perioada  in care cand oamenii coborau in “pantecele pamantului” sa scoata carbunele impreuna cu "tovarasii" de nadajde, caii care miscau “vagonetii“ acelor timpuri. In timbrul vocii ghidului se simtea cand bucurie cand amaraciune, dupa ceea ce ne istorisea din amintirile sale reale: fie realizarile minerilor fie conditiile grele de lucru al acestora in mina. Recunosc ca, acum, nu am mai trait emotiile primei coborari in mina cand am avut senzatia ca ma sufoc, dar marturisesc ca a fost o “calatoria incitanta” si mai interesanta decat cea de la mina de asfalt din Elvetia, fiind, in plus, completata de prezenta reperelor si cladirilor istorice din jur: o forja, grajdurile cailor, o cantina a minerilor, dusurile si vestiarele acestora. Viata minerilor a fost grea, ca peste tot, dar si mai grea a devenit dupa ce si-au pierdut locurile de munca prin inchiderea minei. In 1983 mina a fost redeschisa pentru a prezenta turistilor si tuturor celor interesati viata de zi cu zi in subteran.

Ghidul m-a cucerit pe de-a intregul; pentru ca explicatiile despre mina au continuat si in exterior. Ne-a aratat cum se asigura transportul in exterior al minerilor

si al carbunelui.

Cu vocea lui sfatoasa si domola, cu intamplarile frumoase uneori sau tragice in alte ocazii, cu accentul lui de galez care incerca sa vorbeasca o engleza cat se poate de corecta, cu rabdarea de a raspunde la aceleasi si aceleasi intrebari puse de cativa turisti, cu sfaturile de a mai vizita si alte locuri din zona, cu acea fata blanda care inspira incredere dar exprima si hotararea de a nu se da batut in nicio ipostaza a vietii, chiar sau mai ales acum cand devenise doar un ghid voluntar. Un miner si un om pe cinste!

Ceea ce am putut fotografia si filma a fost doar in afara minei,

dar ne-am multumit cu acele cateva poze drept amintire.

Odata incheiata vizita la Muzeul Carbunelui Big Pit 

realizam ca ne vom desparti curand de Cardiff. Ne-am intors la hotel si, desi eram in Tara Galilor, am comandat o cina indiana, specificul restaurantului.

Orasul a fost frumos, interesant, incitant si inainte de toate placut si agreabil si-l recomand din toata inima sa-l vizitati. 

PS Poate va intrebati daca l-am gasit pe dragonul celtic fioros? Nu, inca nu l-am gasit, dar sigur il voi intalni data viitoare!