Washington…Prin capitala sobra a democratiei americane (2)
“Cand am urcat treptele Memorialul Lincoln, de unde am vazut in zare Capitoliul, am inteles de ce a fost ales Washingtonul drept capitala. Acolo marele om al Americii, in jiltul lui de marmura, cu fizionomia expresiva si calda, meditativa, primeste multimea intr-o audienta lunga de peste unsprezece decenii, indurerat ca dupa ce oamenii au urcat atatea trepte, sa-l vada, vor trebui sa coboare”.
“Frumoasa adormita”-Radu Tudoran
Aventura muzeelor a continuat si iata-ne intrand in Muzeul National al Indienilor Americani, chiar la tanc: ploaia incepuse sa ne ude cu nadejde,
asa ca fuga, fuga la adapost.
Inedit si frumos! Deosebit si singular!
Muzeul - inaugurat in 2016 in prezenta presedintelui Barack Obama - isi propune sa evidentieze bogatia culturii bastinasilor americani si rolul jucat de acestia in istoria acestei natiuni.
Sunt prezentate artefacte si aspecte legate de viata, cultura, limba si obiceiurile amerindienilor. Sunt atat de multe obiecte expuse si atat de frumos incadrate incat cu atentie si cu informatiile primite, vei avea o cuprinzatoare imagine asupra istoriei locuitorilor dintai ai acestor pamanturi.
Descoperi vase, tesaturi sau vesminte indiene, sculpturi si multe obiecte folosite de amerindieni.
La sfarsitul vizitei poti cumpara,din muzeu, diverse obiecte lucrate manual de urmasii de azi ai nativilor nord-americani.
Cand am iesit in curte, am avut senzatia ca sunt intr-un film cu...indieni. Nu-i asa? Cartile si atatea western-uri vazute, mai ales in copilarie, imi aprindeau imaginatia!
in sfarsit la ultimul muzeu vizitat, Muzeul de Istorie Naturala. Iar aici am avut parte de surprize cat se poate de agreabile: incepand cu arhitectura cladirii pana la modul de expunere, organizarea pe evolutie a exponatelor, marea diversitatea a acestora. Bucuria celor mici era vizibila la Sala Dinozaurilor, care prezinta un grup alcatuit din multe exemplare impresionante, complete
inclusiv pe cel care a aparut in fimul “O noapte la muzeu” cu Ben Stiller.
In Sala Mamiferelor poti admira elefanti,
bizoni uriasi sau alte specii, unele disparute. Am strabatut si sali cu specii vii de tarantule iar la sfarsit, undeva la parter, te poti odihni si manca ceva,chiar si o prajitura delicioasa, intr-un ultim spatiu generos sub ochii atenti ai unui preistoric rechin urias, care este, normal...un mulaj.
O zi, deci, cu foarte multa informatii, o zi pe placul oricarui curios! Si nu s-a incheiat aici! Ne-am indreptat spre Monumentul lui Washington. Pe drum, parcurgeam cu privirea toate cladirile acelea patratoase, solide si realizam din ce in ce mai mult ca aerul degajat de capitala americana este oarecum “formal”, parca prea formal. Nu este genul de capitala cu care suntem obisnuiti; are ceva rece, nu spun respingator, nu. Dar Washington nu mi s-a lipit de suflet precum alte orase americane, precum Boston sau Philadelphia. Strazile sunt intr-adevar largi iar constructiile gigantice, imense si robuste, ca peste tot in America, de altfel, unde edificiile au alte dimensiuni comparativ cu cele din Europa. Si in tot acest timp cat ne plimbam prin oras, reprize scurte de ploaie imi loveau usor obrajii, aducand acea apropiere de natura care parea sa lipseasca din peisajul de beton.
Si am ajuns si la monumentul atat de cunoscut si mediatizat, construit din granit si marmura in onoarea primului presedinte al Americii, George Washington; normal, la aceea ora tarzie de seara, nu se putea urca in el. Asa ca, ne-am rotit in jurul lui, apreciindu-i proportiile.
De aici, de la Obelisc, pana la Casa Alba se afla o peluza lunga de 500 de metri. Intre laturile acestei peluze este o alee elipsoidala considerata “mila zero a Americii”, cam asa cum avem noi la Bucuresti “kilometrul zero” in fata Bisericii Sf. Gheorghe Nou.
Am lasat in urma Monumentul lui Washington si partea oficiala a orasului, cautand un loc unde sa mancam “a la americaine” si chiar a fost “cool” localul numit Barbecue Market.
Super! Intri, nu ai nevoie de rezervare, gasesti o masa unde vine, imediat, un chelner sa-ti aduca ceea ce comanzi...dar, doar de baut! Pentru mancare, vei sta la una din cozile dintr-o alta sala, o bucatarie cu tejghea, unde vezi ce si cum se prepara, numai carne, si de unde vei cumpara, ca la market, ceea ce vrei sa mananci, totul impachetat in hartie maro! Si, odata asezati la masa, am mancat intr-o atmosfera tipic americana care mi-a placut mult.
A fost o cina pe cinste, intr-un mediu familiar, tipic american, cu perechi imbracate chiar country, unii avand si celebrele palarii cu boruri intoarse!
A treia zi petrecuta in capitala americana a debutat similar: aceeasi comanda pentru Uber, dar de asta data pe un traseu pana in apropierea Casei Albe, despre care stiam insa, chiar din tara (incercand sa rezervam un tur ghidat) ca nu se mai viziteaza dupa atentatele teroriste din septembrie 2001.
Acum, in fata Casei Albe toata lumea formeaza o coada si face poze. Casa Alba este acum chiar protejata cu un gard care tine multimea mai departe de zonele oficiale. Acest gard nu exista altadata, totul era exact asa cum vedeam noi in toate filmele americane. M-am bucurat totusi pentru sansa de a fi atat de aproape: doar trotuarul si peluza verde ne desparteau de cladire.
Dupa Casa Alba, ne planificasem sa vedem toate memorialele situate in acel spatiu denumit cu mandrie “National Mall” si ridicate in amintirea victoriilor dar si a suferintelor de pe teatrele de lupta.
Multimi de oameni ocupa tot acest spatiu enorm cu ocazia zilei de 4 iulie-Ziua Independentei, pe care o traisem si noi in acest concediu, dar pe Podul Brooklyn, la New York!
Asa ca, am plecat pe malul apei si chiar am reusit sa le vedem in totalitate, cu toate ca aceste monumente se afla la o distanta apreciabila unele fata de altele.
Asadar, am trecut pe langa Memorialul celui de-al Doilea Razboi Mondial, ridicat in onoarea veteranilor din fortele armate,
dar si al civililor care au luptat pe front, monument care a fost deschis in 2004.
A urmat, dar nu neaparat in ordinea in care descriu toate acestea, Memorialul Franklin D. Roosevelt, ale carui cuvinte gravate in piatra sunt cuprinse si in Declaratia de Independenta. Ceea ce impresioneaza cu adevarat este ca monumentul a fost conceput si pentru persoanele cu dizabilitati, avand in vedere handicapul de care suferea presedintele american, Roosevelt. Monumentul are inscrustate cuvinte scrise si in alfabetul Braille:"The structure of World peace cannot be work of one man or one party or one nation...It must be a peace which rests on the cooperative effort of a whole world".
Am plecat mai departe de-a lungul falezei si am descoperit Memorialul Jefferson - un monument complet alb - cu o cupola enorma sustinuta de 54 de coloane ionice, coloane ce amintesc de Panteonul roman, si la care se ajunge urcand pe niste scari circulare. In interior se afla statuia gigantica a lui Thomas Jefferson privind spre Casa Alba.
Am trecut si pe langa: Memorialul Veteranilor Razboiului din Vietnam, Memorialul SUA, Memorialul Luther King
si Memorialul Veteranilor Razboiului din Coreea.
Dar, de departe cel mai maiestuos este Memorialul Lincoln, o cladire realizata sub forma unui templu grecesc
in mijlocul caruia este amplasata statuia imensa a a lui Abraham Lincoln, din marmura alba de Georgia, care cantareste aproape 160 tone si are o inaltime de 5.8 metri.
Privind de pe scarile monumentului, panorama locului este uluitoare…tot spatiul este deschis spre Parcul Lincoln.
Gata si cu memorialele! Doar un punct din programul propus mai era de atins: Cimitirul Arlington. Doar nu va inchiputi ca ne-am deplasat cu vreun mijloc de transport pana acolo. Nuuu! Am fi ratat ba una, ba alta, asa ca am preferat sa hoinarim pe strazi, asa macar mai puteam “fura” cu ochiul din atractiile capitalei americane. Mai privind la un autobuz,
mai oprindu-ne sa mancam o inghetata, iata-ne in fata Cimitirului Arlington! Ca sa ajungem inauntru, am trecut peste raul Potomac si am urcat pe o colina inalta. Aici este locul unde sunt inmormantati peste 290.000 de eroi, personalitati marcante, prizonieri, personal militar si infirmiere decedate in razboaie.
Intr-adevar, aici toti se odihnesc in “conditii “egale, daca ma pot exprima asa: mormintele au aceeasi dimensiune si sunt asezate la aceeasi distanta unul fata de celalalt. La intrare, mai intai, se afla un mic muzeu dupa care se patrunde in cimitir. Sunt multe de vazut: memorialele celor cazuti in batalii celebre, de exemplu al celor de la Iwo Jima, in Razboiul civil sau Monumentul Soldatului Necunoscut, dar am mers direct la mormantul lui John Kennedy care se odihneste intr-un mormant simplu aflat sub o placa neagra luminata de o flacara vesnica, alaturi de sotia sa, Jaqueline Bouvier si primul lor fiu, Patrick, mort la cateva zile dupa nastere.
Va vine sa credeti ca cel mai iubit, la un moment dat, fiu al marii Americi se odihneste intr-un loc atat de simplu? Uitati ca da, pentru ca oamenii mari nu au nevoie de morminte somptuoase, ei raman in constiinta colectiva drept titani.
Iar ceva mai jos, un alt mormant simplu cu o cruce de lemn: cel al lui Robert Kennedy, fratele presedintelui, fost senator democrat si candidat la functia de presedinte al Statelor Unite.
Ziua era pe sfarsite, asa ca ceea ce mai ramasese din ea am petrecut-o tot ca hoinarii, haihui, dupa care am mancat la Taverna Sports.
Ei, si am ajuns si la ultima zi petrecuta la Washington, care a fost chiar cea mai incitanta. Drumul cu taxiul era deja cunoscut si cu rezervarea facuta pentru o anumita ora am intrat sa vizitam Capitoliul - arhicunoscuta cladire care serveste ca sediu al guvernului pentru Congresul American, ramura legislativa a guvernului federal al SUA.
Ne aflam exact in partea opusa celei in care fusesem cu o zi inainte la National Mall, pentru vizita memorialelor, cladirea fiind situata pe Dealul Capitoliului. Am avut vreo 30 de minute de asteptat in sala mare de la parter, pentru ca era multa lume, control strict la intrare, asa cum este si normal in zilele noastre. Dar pana la urma a fost bine pentru ca am avut ocazia sa studiem cu atentie ce era expus aici, statuile,
costumele de astronauti,
ale indienilor si tot ce se mai putea observa in aceasta zona vasta. Dupa verificarea rezervarii noastre,
am fost invitati intr-o sala de cinema, generoasa, unde ni s-a proiectat un film documentar despre natiunea americana. Dupa aceea am parcurs sala dupa sala, ghidul oprindu-se de cateva ori pentru a ne furniza informatii amanuntite despre dom, statui, picturi;
la sfarsit am traversat un tunel
ca sa ajungem la Biblioteca Congresului. Cladirea este o adevarata opera de arta, stil,
o minunata capodopera de arhitectura
si se afla sub conducerea unei persoane atat de importante, “bibliotecarul Congresului” incat acesta este numit de insusi presedintele american la recomandarea si doar cu aprobarea Senatului.
Ea a fost infiintata in anul 1800 si o contributie importanta la constituire a avut-o colectia donata de Jefferson, cuprinzand carti adunate cu grija si pasiune de acesta timp de 50 de ani.
Prima cladirea a pierit distrusa de trupele invadatoare britanice in anul 1814 si abia in 1897 a fost finalizata noua cladire. Domul acesteia este urias, coloanele sunt masive, o scara interioara imensa, totul gigantic. Dar ceea ce se afla aici: cele 30 milioane de carti si alte documente, 61 de milioane de manuscrise, colectiile de carti rare,
o copie din cele 4 existente in lume a Bibliei lui Gutenberg,
benzi desenate, ziare, reviste, 4,8 milioane de harti, o pozitioneaza pe locul intai in America ca cea mai importanta biblioteca a Uniunii. Si inca o surpriza: se poate vedea biroul presedintelui Thomas Jefferson amenajat pentru vizitatori. Tot acest periplu se intinde pe cateva ore, asa incat trebuie planificat timpul cu grija..
In ultima dupa-amiaza petrecuta in Washington am facut o incursiune in Georgetown, un cartier istoric, un cartier cu sediile multor ambasade si, totodata, o zona comerciala animata si intesata de lume.
Avand in vedere ca aici este si campusul principal al Universitatii Georgetown, unde studiaza multi studenti, era de asteptat sa descoperim o zona cu magazine, cu baruri, puburi si restaurante si cu multa galagie. Cred ca doar aici m-am simtit intr-o adevarata vacanta, aici am respirat farmecul libertatii americane, in rest…distantele si marimea obiectivelor dar si numarul lor in scurta noastra incursiune a facut sa fim mai tot timpul cu ochii pe ceas ca sa nu ratam ceva…iar in dimineata plecarii, am comandat un mic dejun american
dupa care am condus pe unul dintre noi, cei “trei muschetari romani” in celebra statie Union Station intrucat planurile de vacanta comune se desparteau aici… si a fost ceva ciudat! Frumoasa cladire in stil Beaux Arts, inaugurata in 1907, este intesata cu mici magazine, restaurante si chiar un cinematograf. Dar in interiorul statiei patrund doar cei cu bilete, statia de tren se inchide, iar noi care nu plecam...eram pe punctul de a fi ramas blocati pe peroanele liniilor de tren…s-a rezolvat, bineinteles, dupa care ne-am continuat drumul cu masina inchiriata spre Syracuse. La revedere, Washington!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu